Ca la moldoveni

(În fiecare vineri, câte un nou capitol…)

33. Invidia

Chiochia Marusea: – Iaca, nu mi se mai ouă găinili. Săptămâna asta numai 5 ouă am luat din cuibari. Niș la târg nu am cu și ma duși.

Chiochia Paraschița: – Ouăli, ca ouăli, dar ni-o mâncat dihorili vreo trei pui, azi-noapte. Am găsit numai capetele, pe lângă gard.

Baba Varvara: – Și pe la mine o trecut, să crăpi zoia.

Eu : – Buna seara! Ce mai faceți?

Chiochia Marusea: – Iaca ne chinuim cu bătrânețele…

Baba Varvara: – Mă duc, că am pus pâinea la ridicat.

Chiochia Paraschița : – Of, șî eu am lăsat masa ne strânsă, se suie mâța.

Eu pe cele trei podruște, trei băbuțe și vecine de ale noastre le știu de când mergeam dea bușelea. Chiochia Mariusea are flori și ne dă când ne trebuie la școală sau la vreun imininik. Tot ea are mașină de cusut și ne rezolvă cu scurtatul fustelor. Baba Varvara e mai nervoasă și nu ne-a lăsat niciodată, când eram mici, să intram în ogradă ca să ne jucam cu nepoții ei, care mai veneau pe ea. Iar Cheochea Paraschița e cam sensibilă. O deranjează gălăgia. Când noi, fetele, exersam, în drum, percuția pe niște cratițe vechi, mereu ne gonea cât mai departe de la poarta ei. Au trecut vreo 10 ani de atunci.

Eu: – Chia Marusi, m-a trimis mama după ouă. Am auzit că spuneai că n-ai…

Chiochia Marusea: – Întră, draga chiochii. Câte o zîs mă-ta că vrea?

Eu : – Să-i dăi câte ai.

Chiochia Marusea: – Îți dau 20, dacă îi mai trebu, să vii că îți mai dău.

Eu : – …

M-am uitat la ea uluită. Toată viața am avut impresia că cele trei babete au fost și sunt prietene pe viață și pe moarte. Mereu s-au porăit una la alta pe la imininice. Au bocit pe la înmormântări. S-au ajutat iarna cu unele și vara cu altele. Duminica împreună pe la biserică și seara pe scaunele din fața porții.

Chiochia Marusea: – Da nu care cumva să te scapi cu vorba, că le-ai luat de la mine.

Eu : – De ce?

Chiochia Marusea: – Intră în casă…

Casa e una bătrânească, văruită cu albastru pe afară. Am mai fost de o mie de ori la scurtat fustele.

Chiochia Marusea: – Draga chiochii, așează-te. Stai să-ți lămurească chiochia ceva tare important. Avem noi neamul ăsta o boală din naștere. Tăt omul o are, din nația asta a noastră. Mă refer la moldoveni. Această boală stă cuminte, ascunsă în capul fiecăruia atâta timp cât nimeni nu o răscolește.

Tăt îi ghini, dacă la tine e la fel de rău ca la tăț. La tăț mor puii și ție trebuie să-ți moară măcar unul. La nimeni nu se ouă găinele, nici la tine nu trebuie să se ouă. Dacă la vecini, gândacii de colorado au tochit cartoafeli și la tine trebuie să le tochească, garantat.

Să te ferească Sfântul să te ia gura pe dinainte și să spui că anul ăsta, la tine, bujorul a înflorit peste tot. Interesează-te, mai întâi, cum a înflorit bujorul la sosedcă.
Dacă te ia lumea la ochi că găinele tale se ouă anul împrejur la fel de bine ca primăvara, dacă pe la tine nu trece dihorele din când în când să-ți gâtuie păsările, dacă măcar o dată pe an nu arzi și tu pâinea în cuptor, păi, să știi că oamenii încep să prindă boală pe tine. Acea boală din capul lor le întunecă mintea. Se cheamă – INVIDIE.
În tinereția mea, invidia făcea moarte de om. Atâta timp cât ești în rând cu lumea, atâta timp cât la tine e la fel de rău ca la toți, vei avea prieteni și vei avea cu cine să schimbi o vorbă.

Eu : – Chiochia Marusea, nu te supăra, dar esti demodată. Acum e altfel. Acum trebuie să zâmbești, să spui că totu-i bine, chiar dacă nu-i așa. Să umbli cu sloganul : ,,Ca la mine, la nimeni! ,, lipit în frunte. Cu dispoziția ta și binele din sufletul tău, atragi energia pozitivă…

Chiochia Marusea: – Atragi pe dracu. Îi ca la moldoveni. Dacă vrei să te urască toate neamurile, spune-le că ți-ai găsit un niri bogat, cu mașină, casă și că faceți nunta la restaurant. Iar ca să-i dobivești, mai zi-le că după nuntă plecați în svadebnoie putișestvie. O să vezi ce energie pozitivă o să atragi. Îți dau cuvântul meu că jumătate dintre neamuri nu o să vină la nuntă, de invidie, iar jumătatea șeilaltă o să vină ca să aibă despre ce vorbi un an de zile. Așa-i moldovanul…

Eu : – Paka, Chiochi Marusi!

Chiochia Marusea: – Să nu spui de unde ai ouăle.


 

32. Zveri

Iulea: – Cântece din tinereția lu’ mâca?!
Valea: – Nu-ți place ruskoie radio, nu-ți place avtoradio…Vam trudno ugoditi madam!
Iulea: – Pune ceva românesc.
Valea: – Adic’telea să-i ascult pe cei de la radio noroc? Ei nici rusa și nici româna nu vorbesc. Și vapșe parcă-s beți.
Iulea: – Pro FM?
Valea: – Nu prinde bine.
Iulea: – Doctorul Andrei când e?
Eu: – Mâine.
Valea: – Bine, caută radio semi na semi holmah. Măcar la dânșâi nu răsună tăti vechiturili triste.
Iulea: – Nu, niște vechituri mai vesele.

Cea mai mare distracție în camera noastră de cămin este radioul. Noi, cele trei colege de facultate avem fiecare preferințele noastre. Valea e cu estrada rusească și Ruskoie Radio. Iulea e cu PRO FM și interpreții din România. Una e fană Kirkorov, alta Trei Sud Est. Marți de la ora șapte seara până la opt, e ceasul meu. Stau lipită de aparat și ascult cum le dezleagă pe toate doctorul Andrei. Un psiholog cu o emisiune de la radio 21.

Iulea: – Mergeți în centru în seara asta? Vine Zveri!!!
Valea: – Plouă di Doamni ferești și tu nu știi să înoți …
Eu: – Eu m-aș duce. Taman o să fie mai puțini. Mergem în față, vedem mai bine.
Iulea: – Precis costă o căruță di bani biletul la concertul lor. Când ne mai ducem noi la Zveri. E pi di jeaba.
Valea: – Hai, să mergem. Dar când vin ai mei la primavară, cei de la Trei Sud Est, promiteți că mergeți și cu mini?!
Eu: – Promitem.

În ciubote de cauciuc, înarmate cu umbrele, înaintăm spre centru, prin baltoacele cu apa până la glezne. Plouă de nu te vezi om cu om. Nu ne lăsăm. Ne ținem una de alta și înaintăm. Ca să-mi fie mai ușor, repet în minte că e pi di jeaba concertul și nu cantă în fiecare zi Zveri. Chiar vreau să-l văd de aproape pe acel Roman, parcă asa îl cheama pe solistul principal. În piață am ajuns ude ghioalcă. Și e toamna târziu, nu-i vara ca să se usuce hainele pe noi…

Dezamagire mare. Piața e plină de umbrele. Fanii, dar si cei care se înghesuie la pi di jeaba au umplut PMAN-ul. Deși îi trage în rafale de câteva ore, lumea e fericită. Și noi suntem, chiar dacă abia văd niște omuleți tare micuți acolo pe scena îndepartată, de care nu am cum să mă apropii din cauza mulțimii.

Iulea: – Mai, da lumea asta nu are ce face? De ce nu stă acasă, că doar plouă cu căldarea.
Valea: – E pi di jeaba și nu vine în fiecare zi Zveri.

Plouă apocaliptic. Nu s-a oprit o secundă. Ude pana la piele, tremurând ca varga și clănțănind din dinți, încercăm să dansăm ca să ne încălzim. Spiritul de masă te face să nu mai observi cum curg șiroaiele pe tine, să nu mai simți frigul. Roma-Zveri cântă de rupe și pe ploaie torențială. Poporul e în delir.

Ei: – Padrujili, o pivă, șeva, ca să vă încălzâț?

Am întors capul să vad de unde vine această frază sexy. Trei crai de la răsărit s-au gândit ei, probabil, că nu ar fi rău să prițâchească pe cineva în seara asta udă. Poate dacă nu ar fi prea aghezmuiți nu ar arăta ca niște limbrici muieți.

Iulea: – Diși nu?!
Valea: – Nu, spasiba, noi suntem gareacie și fără bere?! Hai di aici că aiștea sunt puși pe treabă, niște bețâvani.
Iulea: – Fă, o să rămâi, fă nimaritată așa.
Eu: – O luat și ei dlea hrabrosti.
Valea: – Costum sportiv, chepci, piva Chișinău … Așa drugi vreți? Da, mai ghini fată mari!!!
Iulea: – Tu vrei ca la concertul pi di jeaba a lu’ Zveri să-ți găsești prințul la cravată și cu borsetcă?!


 

 31. Ouăle lui Iura

Tare demult nu am mai fost la un protest. Încă de când studenții împroșcau cu ouă în primăria lui Urecheanu, nemulțumiți că li s-a anulat dreptul de a circula gratuit cu transportul public.

Mulți, tare mulți tineri se adunaseră. Toți nervoși și puși pe scandal. Strigau, scandau. Era palpitant. Curioase, eu și câteva fete, ne-am dus să scandăm și noi, mai ales că profesorii ne-au dat liber.

De la evenimentul acela mi-au rămas două imagini în cap. Prima, cu o fetișcană subțirică, cu megafonul în mână care ne urla la toți, celor câteva mii de tineri adunați în fața instituției, când să ne așezăm pe vine, când să ne ridicăm în picioare și când să aruncăm cu ouă în primărie.

Al doilea moment m-a marcat mai tărișor… drept pe șale. Mai exact, după ce molodiojul și-a făcut de cap cum a vrut, polițiștii au început să îi bată cu bastoanele. Văzând asta, eu și colegele mele am luat-o la trei păzești. Numai că, ce să vezi? Niște neni, în civil, nu ne lăsau să părăsim ”locul faptei”. Inițial, îi văzusem cum stăteau ascunși sub copaci, la umbră, cu mâinile în șolduri și doar strigau la noi să nu fugim, să rămânem. Când au înțeles că nici de gând nu avem să le urmăm instrucțiunile, s-au poziționat ca o barieră și nu ne lăsau să scăpăm de polițiștii care se îndreptau vertiginos spre noi. În spatele meu, la doar câțiva pași, venea tare un om al legii mătăhăind cu bastonul. Un tip de sub copaci mă ținea tare să nu fug. În clipa următoare am simțit un baston puternic pe spate. Mi-a tăiat răsuflarea. Nu știu cum am reușit să mă smulg din brațele tipului de sub copaci, dar când m-am oprit să-mi trag răsuflarea eram deja pe podul de la Grenoblea. Făcusem un semi-maraton fără să-mi dau seama…

A trecut ceva vreme de la acele evenimente și din nou au loc proteste în Centru. De o săptămână colegele mele și toți profesorii de la facultate vorbesc doar despre mitingurile din Piața Marii Adunari Naționale, conduse de un nene cu barbă. Se numește Iura Roșca.

Eu mă gândesc la proteste și simt bastonul pe șale. Așa că am tot evitat să merg prin centrul orașului. Dar azi, fetele mele se duc toate. S-au anulat orele la facultate. Merg și profesorii. Mai mult, cineva mi-a spus că ieri decanul de la Litere cu soția au fost și au dus teancuri de plăcinte și ceaune cu sarmale, ca să hrănească protestatarii. Aceștia stau în corturi pe bulevardul Ștefan cel Mare.

Ea: – Hai, mergi?
Eu: – Voi duceți-vă! Eu vă ajung din urmă!
Ea: – Și ieri așa ai zis și nu ai mai venit.
Eu: – Merg, dar cu fetele din grupa mea. Le aștept să treacă pe la mine.
Ea: – O să fie și profesorii. E vesel acolo. Muzică, dansuri, mâncare.
Eu: – Bastoane…
Ea: – Ce?
Eu: – Hai, că merg. Dar dacă nu va fi muzică, dansuri și mâncare, să știi că nu mai vin data viitoare.
Ea: – O să vezi, că o să mai vrei!

Mai multe fete din grupa paralelă s-au înscris în partidul bărbosului. Printre care și Galea asta, care nu mă mai lasă în pace. De când cu protestele, fata umblă prin cămine și scoate studenții în stradă. Am tot evitat-o, dar e ambițioasă. Zici că scopul ei în viață este să mă ducă pe mine la protestul ista.

Pe măsură ce înaintăm spre Piața Marii Adunări Naționale se aud tot mai clar cântecele patriotice și sloganele “Mai bine golan, decât activist. Mai bine mort decât comunist!” sau “Jos comuniștii!”. Vocea care vorbește e plăcută, cu accent românesc. Este acel Roșca pe care toți îl divinizează și îl văd ca pe un Isus al Moldovei. Chiar seamănă, că are barbă. E înțepat și cam prea energic, dar foarte potrivit pentru ce face. A reușit să adune mii de tineri care dorm în corturi de o săptămână și cer comuniștilor să plece de la putere.

Deși nu-mi iese din cap bastonul, psihoza de masa acționează și asupra mea. Strig cât mă țin plămânii, “Mai bine golan, decât activist” sau “Un, doi, comuniștii la gunoi”. Am învățat și câteva strofe din cântecele anticomuniste.

Au venit și profesorii de la facultate. Scandează, cântă. Nu i-am văzut așa niciodată. Îmi place să-i urmăresc, cu coada ochiului. Parcă au întinerit.

S-a lăsat seara. În aer plutește o atmosferă de aventură, de nebunie. Mai ales acum, când după program,  urmează o ”discotecă” în stil național. Dansăm toți! Ne învârtim în hore, abia atingem pământul cu picioarele și suntem fericiți. Multe fete și-au găsit pațani pe aici. Eu mă uit din când în când de unde ar putea apărea vreun baston și iar mă dor șalele. În capul meu mi-am făcut și un plan de avadare… dacă ceva.

Eu : – Mi-e foame, fetelor.
Ele : – Mergem acolo unde se împarte mâncare. E pentru toți. Mâncăm și noi.

Mațele mele ghiorăie de vreo două ore, iar după țopăiala asta chiar nu mă pot gândi la altceva decât la mâncare.

Ele : – Ouă fierte cu pâine.
Eu : – Buuuuun!

Este trecut de miezul nopții. Mai exact, e ora două. Mâncăm ouă fierte și suntem tare fericite.

Pe la patru dimineața petrecerea s-a mai potolit. Răsună o melodie liniștită. Protestatarii de serviciu s-au băgat la somn, prin corturi, că maine au program de dimineață. Pe sub copaci tinerii combinați la protest se sărută romantic, la lumina lunii. Poate am mai fi rămas și noi, dar pe toate ne cam chinuie burta. O luăm agale câtre cămin. E liniște. Nici țipenie de om pe străzi. Doar noi. Orașul doarme. Și, în timp ce mă gândesc eu că sunt tare norocoasă că nu am păpat niciun baston, de data asta, brusc mă tăie un jiunghi prin stomac. În clipa următoare parcă m-a lovit cineva în burtă, m-am hopintit și am vomitat răsunător. Drept în mijlocul drumului. Râgâi și vomit în cascade de mi se cutremură tot trupul. Și așa minute bune. Fața mi-e udă, plină de lacrimi, nu mă pot ține pe picioare. Mă așez pe bordură.

Când mi-am mai venit în fire am văzut că, de fapt, toate fetele oftau, suferinde, prin tufari.

Eu : – Iolchi zelionâie șî crușca mednaia! Ouăle lui Iura…


 

30. Filozofia ”Jinului”

Concepută și explicată mie, printre sughițuri, de Gheaghea Vania

Când seceta nu se mai termină, când ploaia nu mai vine, când lumina se scumpește și amuș-amuș vine școala, moldovanul nu știe ce să mai facă. Vara se duce, vine toamna, vin problemele.

Un pahar de jin te fași să uiți oleacă. Tulburelu din poamă albă e leacul pentru tot. Dar nevasta ți-o încuiet beciul, o aruncat cheile, nebuna, și ți-o spus clar că dacă te mai vede aghezmuit te leapădă de tot. Nu ar fi prima dată, mai face ea de aiestea cam o dată pe lună pleacă la mă-sa, dar parcă și tu te-i săturat să duhnească a peregar de la tine.

Cel mai tare, însă, te-o pus pe gânduri altceva. Ieri, după ce s-a încheiat o săptămână de guleai, capul ți se fărâmă în bâcățeli mititele și te-ai fi tratat cu o sută de grame, dar riscai să stârnești vulcanul și nu aveai chef. Așa că te-ai așezat minteos la masă și așteptai ca nevasta să-ți aducă farfuria cu borș. Când, deodată, feciorașu tău, mezinul de opt ani, o cerut jin.

Poate nu a fost prima dată, cine știe… Dar e prima dată când auzi asta fiind treaz. O zis că îi poftă de ceva acru. Promisese-i nevestei că nu mai bei. Oleacă de pererâv. Așa câ mă-sa s-a repezit să-i aducă moare de pepeni. El, însă, a luat paharu și s-a dus să-și toarne singur jin. Știe unde-i jinu. Licoarea e peste tot. Și pe zidu de la cuhne și pe pervazu de la fereastră și în casă, în căsoaie, în sarai…peste tot găsăști câteo baclașcă de jin. Și alb, și negru, și roze. Așa că feciorașul nu are de cât să-și toarne în voie. Oare nu s-o face bețiv?! Oare nu-i pre devreme?! Dar ce gânduri sunt aistea?!

Dacă stăi drept și meditezi oleacă, feciorașul cinstește de pe la cinci luni. Prima dată, chiar soacră-ta i-o dat să guste, cică ajiută la sânji. Pe la un anișor se intindea singur după pahar. Toată lumea de la masă râdea cum copchilu de un an bea câte un pahărel de jin fără să se încrețească. Toți îl lăudau, că e bărbat, iar jinu este sănătate curată.

Și nu doar al tău bea, toți copchii din sat beau jin. Și tu bei de când te ții minte. Despre tine, în general, toți spun că nu cereai țâță, ci jin.

Dacă te uiți pe de altă parte, apoi copchilul trebuie de mititel să se antreneze, că nu știi în ce companie nimerește și, dacă nu poate duce nici două pahare, se face de rușine. Dar așa, de mititel, poate duce litri de jin că nu-l îmbată nimeni! Și vaapșe, nu-i clar de ce de mititel toți îți toarnă și te incurajează să bei. Se amuză că abia poți vorbi, dar fraza ”Să șiț sănătoș” o pronunți perfect. De la cinsprezece ani încolo se începe, de ce vii beat acasă? Că ești un bețivan! Că nu se va alege nică din tine… Nu se bat cap în cap lucrurile aistea?

Eu nu-mi închipui cum fără jin. Și Deda și tata au băut. Dacă nu ai băutură în casă nu ești gospodar. De dimineață mă trezesc, n-am poftă de viață. Casa se râschește, copchii dezbrăcați, de lucru tare mult. Îi dau cu suta de grame și parcă mai dispar din griji. Copilul care cere jin, ți se pare tare deștept, îl alungi la păscut vaca, iar nevasta știe că dacă bei, mai bine fuge din calea ta. Te duci să prășești și adormi la umbră sub un butuc de Moldova și-i tare ghini. Jinu ne dă sens în viață.

Unii mai invidioși, cei de la oraș, în special, spun că noi cei de la țară îmbătrânim mai repede pentru că bem, câ suntem mai încrețiți la față de la băutură, că la treizăși de ani arătăm ca la cinzăși… Prostii. Principalul sufletul să fie tânăr.

El: – Ia, feșiorașu tatii du-ti tu, o fugă, până în garaj și adî politra șeia. Niș borșu nu merji pi uscat. Precis știi undi șădi. Ai grijî sî nu ti vadî mă-ta, cî ne ia dracu pi amândoi!


29. Biblioteca

Napolitane Bucuria cu halva și arahidele în ciocolată sunt, de cele mai multe ori, mâncarea mea de prânz și cină. Țin saț tot restul zilei. Mănânci o sută de grame de pampaseli, bei trei litri de apă de la robinet și problema cu foamea e rezolvată.

Merg în blocul celor de la istorie imediat după cursuri. Lucru ciudat, dar biblioteca de la Litere, unde se citește cel mai mult din toată universitatea, este și cea mai mică din toată zavidenia asta cu șapte sedii. E o cutie de chibrituri. În sala de lectură, cele câteva locuri îs mereu ocupate. Fetele stau în picioare, sprijinite de pereți și citesc cărțile pe care nu le pot scoate din bibliotecă. Altele, pe care bibiotecara le cunoaște mai bine și le permite să părăsească sala de lectură, le vezi cățărate pe pervazurile de pe holuri.

Ca să prinzi un loc în sala de lectură, pentru o carte care nu se găsește în altă parte, trebuie să ieși mai devreme de la ultimul curs, să te grăbești să-ți pui geanta pe unul dintre scaune, iar după ce se termină ora și toate gagicile se îndreaptă puhoi spre bibliotecă, tu să înaintezi liniștită printre ele și să te așezi pe locul marcat de geantă.

La Istorie, în schimb, biblioteca e mare. Altă viață. Mă așez mai într-o parte, într-un loc dosit.

Ea: – A venit Petea cel cu moțișor. L-ai vazut?
Eu: – Da…

A poposit hlizita de Vera.

Ea: – Mai ai mult?
Eu: – Da…
Ea: – Mă duc să-mi iau și eu cărțile.

Vera scanează sala de lectură în lung și în lat, marcând cu roșu în capul ei locurile unde stau băieții.

Eu: – Da, unde ai umblat până amu?
Ea: – Of, am fost la biblioteca de la drept. Să mai văd și contingentul de acolo.
Eu: – Bogătanii șeia nici nu se uită la noi.
Ea: – Doamne ferește. Da cui trebuiesc ei. M-am așezat lângă o gașcă de viitori avocați. Poate, poate ceva…
Eu: – Și?
Ea: – Doamne ferește, numai despre iarbă și alte prostii povesteau nebunii. Cum au fost, cum au dres. M-am speriat și am plecat.

Nu știu cum face și cum reușește fata asta să aibă cele mai mari note din grupa ei pentru că la bibliotecă nu studiază decât figurile masculine și lumea lor. Râde mereu. De fapt, noi două când ne întâlnim ne tăvălim de râs, uneori chiar și atunci când nu-i nimic de râs.

Ea: – A mai venit careva?
Eu: – Da, sunt cam toți prezenți.
Ea: – Ooo. Petea cel cu moțișor e la orizont. Cachie liudi i bez ohrani. Astăzi bretonul sta băț. Maladeț Petea. Dar dacă stau să mă uit mai bine ai cam pereborșit cu gelu. Pantalonii îs nicego, chiar. Scot, foarte bine, în evidență bucile tale sexy… Cămașa alba… Ăsta-i chiar un mare plus, Petea. Crești în ochii mei, Petea.
Eu: – Mai degrabă un mare minus. Cămașă alba la un băiat? Mai este și călcată impecabil… Precis are padrugă.
Ea: – Să nu fim pesimiste.
Eu: – Ar mai fi șanse, ținând cont că nu-i din cămin și ar putea fi din oraș, adică mămica îi calcă hainele..
Ea: – Și chiar dacă are padrugă? Ce? Ne stena, otodvinem!
Eu: – Tu? Numai cu vorba.
Ea: – Astăzi Petea citește niște cărți tare groase… E tare deștept Petea meu…
Eu: – Și tu ai o scârtă de cărți, dar nu ai citit nicio pagină.

Avem noi persoanele noastre pe care le spionam în bibliotecă. Petea cel cu moțisor este una dintre victime. E de la istorie, nici frumos și nici urât. E îngrijit și se pare că citește mult. Lucru care îl scoate în evidență este, însă, bretonul scurt, ridicat în sus și fixat acolo cu gel, ca o creastă. De aici și numele preluat de la Petea cel cu moțișor, un pui dintr-un desen animat. Evident că nu am vorbit niciodată cu el și nici cu alți băieți, dar am senzația că ne cunoaștem de o viață.

Ea: – Mai ai arahide?
Eu: – Cu ciocolată s-au terminat. Mai am albe.

Când plictiseala atinge cote maxime, victimele sunt împroșcate cu arahide în ciocolată sau arahide cu glazură de zahăr, după caz.

Eu: – L-ai nimeri drept în cap?
Ea: – Taci, citește.

 


28. Fetele de la Litere

Înainte de Litere am stat 5 ani într-un camin de fete. Acum am poposit într-o facultate numai de fete. Tocmai 30 de fete în grupă. Clar! Nu mă mărit degrabă.

La o primă evaluare, se pare că doar eu am ajuns în grupa asta din greseală. Toate colegele mele sunt niște lalele. Una ca una, pasionate de scriitori, cărți, se străduiesc sa vorbească frumos cu accent românesc, conspectează, pun întrebari… Ujas!

În afară de faptul că mă înspâimântă ideea că voi fi profesoară, facultatea asta nu mi se mai pare așa de beznadiojnaia. După primul an, după ce am scăpat de foneticâ, limba latină și alte obiecte greu de digerat, incredibil, dar am prins și eu gustul literelor. Trebuie să recunosc, m-au influențat mult fetele. Nu știu cum s-a întâmplat, dar tocilarele astea hlizâte m-au îndrăgit, se pare, iar la un moment dat m-au pus și șefă de grupă. Acum sunt obligată să mă implic, să învăț, să mă interesez. Carma.

Studentele de la litere, în general, sunt un speciment aparte. De obicei, cam 99%, printre care și eu, vin de la țară. Umblă în grupuri formate doar din fete, asta dacă au noroc și nu se mănâncă între ele. Extrem de rar întâlnești un băiat la Litere. Mda. Cavalerii nu mai vor să se facă scriitori sau profesori. Nu-i la modă. Au trecut vremurile când masculii cucereau orice femeie cu o carte citită sau cu o poezie. Acum dânșii se văd avocați crăcănați în Lamborghini sau Porsche. Nu-i vina lor, se adaptează și ei cum pot pieței.

În fața fetelor de la drept, care mereu sunt cu buzele vopsite și țâțele înainte pe orice pogodă, în șubițe naturale, cățărate pe tocuri de zece, date cu ruj sclipitor și împodobite cu unghii lungi și false, fetele de la Litere pălesc dramatic. Ale noastre se văd de la o poștă că sudiază literele: paltonașul simplu și strâmtuț, cizmulițele ieftine și friguroase, căciula neagră și nicacaia,  iar geanta ținută strâns, strategic sub braț, așa încât să nu fie tăiată în troleibuz, de câtre hoți.

Viitoarele avocate și judecătoare vin de câteva ori pe săptămână la noi, în blocul de la Litere, ca să învețe limba română. Majoritatea sunt rusoaice. Ne curg ochii după nareadurile lor glamurnâie. Totuși, unghiile false, de doi metri rămân un mister pentru mine. Toate ca toate, dar când merg la veceu, aceste domnișoare, oare cum folosesc hârtia igienică…? Ostrâie oșiușenia… Recunosc, cu mâna pe inimă, că eu nu m-as descurca. Nu am îndemânare.

În camin iar fete. Numai fete. O să uit în curând cum arată un băiat. Trezirea la 6 dimineața. Nu, nu pentru a studia. Cu ochii lipiți, abia târâindu-mi șlapii după mine, mă duc la bucătărie să-mi pun castrulica cu bigudiuri la fiert. Chiar dacă nu am pe cine să ahmuresc pe la facultate, fără pricioscă și marafet eu nu ies din casă.

 


 

27. Literele

Când eram mică și ne jucam cu sor-mea, ea era medicul veterinar și eu profesoară. Acum, poftim, sunt studentă la Litere și voi fi, cel mai probabil, profesoară de limba română. Asta ca sa nu mă duc în sat să lucrez vânzatoare la bar, așa cum mă amenința tata. Nu am intrat la jurnalism, la buget, cum am vrut. M-am orientat iute spre Litere să nu pierd anul. Aici e ”nedobor po jizni”.

Betacism, vetacism, rotacism… Ca să nu o iau harcanaua, hai să încerc să văd lucrurile dintr-o perspectivă optimistă. Profesorii sunt, majoritatea, pensionari, dar par deștepți. Citesc de pe foaie, noi trebuie să conspectăm, dar au un debit verbal care ne permite să și căscăm între subiect și predicat. Nu-mi place latina și nici slava veche, dar lasă că literatura universală merită să suport încă vreo zece cursuri inutile umanității. Majoritatea disciplinelor sunt moartea pasiunii, dar facultatea nu va dura decât patru ani.

La romanistică, o disciplină mai pe gustul meu e un moșuleț simpatic, cu un zâmbet dulce, șiupileag, cred că în tinerețe a frânt multe inimi. Vremea aia, însă, a apus de două secole.

O enciclopedie vie cu apucaturi de nebună este doamna What. Pe lângă teoria pe care ne-o predă, fară să se uite pe foaie, profesoara ne vorbeste și despre niște fenomene paranormale care, din câte îmi dau seama, o pasionează. Ea mi-a zis că eu am ochiul al treilea la ceafă și că voi avea darul de a prezice viitorul. Evident că are și explicații. Adevarul este că dânsa ne ține cu gurile căscate de la începutul până la sfârșitul cursului, fie că ne vorbește despre literatură, fie că descrie cu lux de amănunte cai verzi pe pereți. O face cu mega pasiune, că îi întinzi mâna și aștepți să te ia în lumea ei. Povestește atât de viu, încât, de fiecare data când ies de la curs am senzația că am fost la film, am dormit în patul lui Procust, am dănțuit Ciuleandra sau m-am bătut cu Ion. Este extrem de exigentă, taie și spânzură dacă te preziți nepregătită la seminare. Dar, paradoxal, are cea mai mare prezență și la prelegeri și la orele la care ne ascultă ce am înțeles noi din teoria ei.

La Fonetică ne predă un mort cu ochii vii. Profesorul e palid, cu parul alb și lung, iar când ne explică unde mai exact se formează literele … ne și arată pozitionarea limbii în gura lui… Eu închid ochii să nu-i văd glandele, cariile. La cât de ”entuziasmat” e nenea ăsta, cred că și lui ii place la fel de mult cursul ca și mie. Adică deloc!

Ieri, l-a luat salvarea pe profesorul de la istoria literaturii române. Un domn în vârstă de vreo 60-70 de ani. Și nu e prima dată, omul a mai recidivat. Ceva cu inima. Mai pe scurt, cadrele didactice de la Litere sunt „discoteca anilor cincizeci”.

Ei, și dacă în rândul profesorilor defilează, în mare parte, doar moșuleți, în bănci stau și-i ascultă nuuuuuumai domnișoare.

 


 

                                         26. Zoaia

Sveta: Tata, iar s-o dus la zoaia.
Eu: Parcă nu demult s-o întors la voi.
Sveta: Da, atunci o spus că o fost iar o rătăcire și că Dumnezeu i-o deschis ochii. Că tot pe noi ne iubește. O boșit. Lu mama i s-o făcut jeli și l-o iertat… Mai ales că în Biblie spune că trebuie să ierți…
Eu: Mama ta l-o iertat de vreo cinci ori de-amuia! Da, di și s-o dus iar?
Sveta: O venit zoaia la poartă. L-o strigat. S-o dus cu ce avea pe el. Mama i-a văzut pe geam. Plânge de două zile fără oprire…
Bunica mea: Să nu-i spui zoaia. O cheamă Galea. Nu-i frumos. Nu-i creștinește.
Sveta: zoaia! zoaia! zoaia!

Sveta e vecina și prietena mea cu care am crescut de mici. Ne știm de o viață. Ageră, isteață, se bagă peste tot, nu-i scapă nicio novoste din sat. Chiar dacă erau o familie habotnică și nu lipseau de la nicio slujbă, tat-so a reușit să uimească tot satul. A poftit la alta. Și încă, așa, deschis. În plus, tata lui Sveta e cam nehotărât. I-a lepădat de mai multe ori. A plecat, a revenit, iar a plecat, iar a revenit. De fiecare data mama lui Sveta l-a primit cu pâine și cu sare. Sveta este convinsă că zoaia, femeia aia care i-a furat tatăl, i-a pus ceva în mâncare bărbatului.

Sveta: Dar e creștinește să strici familii? E creștinește să lași copiii fără tată?

Bunicii mele i-au dat lacrimile. A îmbrățișat-o pe Sveta, apoi a început să povestească o istorie pe care am ascultat-o ca pe o telenovelă braziliană.

”Înainte de război, într-un sat era o tânără nevastă, venetică, abia măritată, rușinoasă din alea care roșesc atunci când le privești. La scurt timp, după nuntă, a rămas cu socrii, pentru că bărbatul i-a plecat pe front. A reușit să învingă și foametea, s-a ferit de mujicii rămași la vatră, care o încercau știind-o singură. Și-a îngropat mama soacră care s-a stins, după ce zăcut mult timp la pat. A rămas cu tata socru. Un singur gând o făcea să reziste. Când nu mai putea, închidea ochii și își vedea soțul care se întocea de pe front, pe ulicioară. Venea zâmbind spre ea. Își imagina că îi sare în brațe, îl sărută cu foc și nu-i pasă, nici cât îi negru sub unghie, ce zice lumea despre comportamentul ei.

Scrisorile se răreau pe măsură ce trecea timpul. Până când, iubitul ei soț, sensul vieții ei, nu i-a mai scris deloc. Ea totuși aștepta. Se ruga și aștepta.

S-a terminat războiul. Soțul nu s-a întors. L-a căutat. S-a dus la raion să întrebe dacă nu cumva este rănit prin spital, pe undeva. S-a dus la capitală, peste tot. Nimeni nu știa nimic despre el. Parcă intrase în pământ.
Nevestele din sat umblau gravide. A trecut un an după război. Femeile din sat își creșteau pruncii. Au trecut doi ani după război. Ea aștepta. Apoi l-a îngropat și pe tata socru. Se făcuse-ră trei ani de cânt era pace. În sufletul ei se dădeau lupte grele între speranță și deznădejde.

Nu mai era fetișcana verde, fricoasă, venetică. Era femeia aia devotată care își așteaptă de trei ani soțul. Într-o zi ca oricare alta, a vizitat-o fratele ei și i-a spus că s-a aflat că soțul ei e viu, sănătos și… e la București! De fericire, totul a început să i se învârtă în jur. În sfârșit! Mare e Dumnezeu! E viu! E sănătos! Dar continuarea a făcut-o să-și piardă graiul pentru o vreme. Fratele ei i-a spus că iubitul ei soț este… căsătorit de trei ani cu altă femeie cu care s-a întâlnit pe front.

Culmea, acea femeie nu era o străină. Era o rudă. Cumnata fratelui ei. Femeia cu care a stat la o masa,  sufletul cu care a mâncat dintr-o farfurie, a băut dintr-o cană. Cum nu s-a gândit ea niciodată că se poate întâmpla așa ceva?

Bărbații sunt altfel plămădiți. Ei se tulbură mai ușor la cap. Puțini sunt cei care pot face diferența dintre o pornire pătimașă și un sentiment adevărat. Majoritatea sunt niște egoiști. Se îndrăgostesc în fiecare zi. Oricum, acele femei nu sunt zoi, ele au nume și prenume. Fără să vrea el, ea nu poate face nimic. La vraja asta participă amândoi.”

Peste ani și ani am auzit de la niște rude că acea nevastă era… chiar bunica mea. După ce a aflat că soțul ei a fugit cu alta, lăsând-o singură-singurică într-un sat străin… l-a așteptat în continuare. L-a mai așteptat zece ani. Poate vine. Abia după asta și-a călcat pe inimă și s-a măritat.

 


                            25. Sunt o scorpie coruptă

Stau așezată pe un scaun rece.  Mi-a înghețat fundamentul de tot. Cred că frigul mă urmărește toată viața. Îl urăsc. Nu mai sunt elevul înghețat. Eu îs profa înfofolită, care înainte de toate pune copiii să facă exerciții cu mâinile, picioarele, capul, să nu înțepenească de tot în clasa sau mai bine zis în peșteră. Directorul promite că la anul vom avea ”precis căldură!”

E iarna, troiene, drumuri blocate, zăpezi mari.

M-am angajat profesoara de teoria muzicii, solfegiu și literatură muzicală. Nu, nu în satul meu părăsit, ci în ditamai Capitala. Mai exact la școala muzicală numărul 25 din Chișinău. Nu am crezut niciodată că și la oraș copiii îngheață în clase.

Eu: – Să scriem o dictare, ce ziceți?
Copiii : – Nuuuu!

Nu le plac dictările muzicale. Nici mie nu-mi placeau când eram ca ei. Am câte, cel mult, patru, cinci copii în clasă și cam câte cinci, șase clase pe zi. Ei vin și pleacă. Eu simt că leșin de frig. Am cizme groase, îmblănite. Am șubă. Da, e artificială, dar e tocmai până în pământ. Mama mi le-a cumpărat pe toate.

După o lună de solfegiat cu țurțuri la nas, am căzut lată la pat cu o răceală totală. Am sunat acasă, la mama, să-mi trimită bani de medicamente. Salariul meu de… 120 de lei îmi ajunge taman de pâine. Dar asta e, sunt începătoare, nu am stagiu, lucrez jumătate de normă, că mai și învăț la facultate. Mult spus învăț. Din cauza serviciului, la ultimele două cursuri nu ajung niciodată. Iar din cauza absențelor, restanțele mi-s garantate.

Stau lungită în pat, cu privirea încinsă și analizez tavanul. Îmi trec prin față anii din prima studenție. Am plecat de acasă de la cinsprezece ani. Grea perioadă, cu multă muncă, foame, frig, păduchi, mizerie în cămin, lacrimi după examene și iar multă muncă. Apoi îmi trece prin fața ochilor prima mită.

Am într-o clasă un băiețel extrem de timid și care plânge când îi pun opt. Vrea doar nouă și zece. Nu mi-a spus asta. Așa am dedus eu. Nici nu prea vorbește. Nu sunt zgârcită, pot să-i dau și zece dacă vrea. Dar nu înțeleg obsesia, nu aș vrea să fie așa de fixat pe note. Am încercat să-i explic frumos că nu contează nota, contează ca el să poată cânta curat, povesti despre compozitori fără să tragă cu coada ochiului în caiet și să poată identifica la auz notele muzicale. Numai că în timp ce îi spuneam eu toate aceste banalități, baiețelul meu iar a început să bocească.

A doua zi, la școală, a poposit mama elevului. O femeie frumușică, tortoșică, tinerică, gătițică, de la țară. Dintr-un sătuc de lângă Chișinău. Majoritatea copiilor de la școala asta sunt de prin suburbia capitalei. După ce i-am dat toate explicațiile despre ultimul opt al feciorașului ei, mămica iese din clasă lăsându-mi lângă masa o pungă mare plină cu struguri.

Eu : – Ați uitat punga!!

Ea : – E pentru dumneavoastră.

Am simțit deodată privirea albastră și rece a feciorașului.

Eu : – …

Ea : – Am târâit-o din sat. E grea. Luați-o vă rog.

Eu : – Nu, nu pot. Vă rog să mă înțelegeți.

Spuneam eu asta, înghițind în sec. Atunci femeia a răbufnit.

Ea : – Dacă nu am bani să vă dau, o să-l țineți doar cu opt?! El trebuie… chiar merită numai nouă și zece!!!

Nu m-am așteptat să țipe la mine această femeie drăgălașă. Așa că vreo două-trei minute mi-am căutat cuvintele… Nu le-am găsit. M-am uiat la băiețel. Nu era speriat, se uita de sus la mine.

Ea : – Toți profesorii acceptă plata în natură, că nu avem bani de cadouri în fiecare lună. Nici domnul director nu se supără. Dumneavoastră de ce mă refuzați? Sunt de la noi din grădină!!!

Mămica-țunami a început să plângă. Într-o pauză de suflat mucii, am îndrăznit să intervin și eu, deși foarte precaută pentru că, mi se părea mie, mămica ar fi fost în stare să mă și plesnească dacă o mai refuzam o data.

Eu : – După cum v-am mai spus, aveți un copil minunat. Este foarte atent la ore și într-adevăr se vede că se străduiește…

Ea : – Cum să nu învețe!? Prinește papară de la tats-o dacă aduce opt acasă!

Eu : – Știți, notele nu sunt importante…

Ea : – Cum nu sunt importante!?

Când a uzit asta, femeia a început și mai tare să plângă. Nu aveam cu cine vorbi. Așa că am așteptat să se liniștească. Feciorașul se uita victorios la mine și asta mă enerva.

Ea : – Copiii de la țară nu au nicio șansă. Noi părinții săraci nu avem cum să-i ajutăm prea mult cu bani. Îi plătesc școala muzicală, în fiecare lună, fără întârzieri, dar cadouri nu mai am din ce să le cumpăr la profesori. Le aduc cam o data pe lună produse, ca altfel din opt nu mi-l scot.

Eu : – Eu nu i-am pus opt, ca să-mi aduceți cadouri.

Ea : – Toți ziceți așa, dar după ce luați punga, vă schimbați atitudinea…

Eu : – Eu nu voi lua punga…

Femeia m-a sfredelit cu privirea. Și-a strâns buzele, să nu mă înjure, probabil, în gura mare.

Ea : – O să o duc la gunoi, dacă vi se pare mai prejos ca o profesoară ca dumneavoastră să primească un cadou atât de ieftin de la niște oameni simpli! Nu vreți struguri! Așteptați cadouri scumpe?!

Eu : – Da!!! Data viitoare, vă rog insistent, să veniți cu țăpcă și cercei de aur. De dorit să fie set! Să mi se asorteze cu culoarea ochilor, da?! Cu struguri să nu vă mai văd. Am alergie de la struguri. Îi stropiți cu chiatră vânătă și îmi ies bube!!!

Ea : – …

Eu : – Vă dați seama că glumesc, nu?!

Ea : – …

A luat punga și a plecat. M-am uitat lung la acei struguri și iar am înghițit în sec. Partea proastă este că, data viitoare, s-ar putea să mi se prezinte cu țăpca și cerceii… Dar nu-i nimic, voi spune că m-am răzgândit și că vreau altceva… Că doar sunt o profesoară nenorocită și coruptă ca toți profesorii care nu-ți scoate copchilul din opt, dacă nu-i aduci cadouri. Nu?!

 


24. Ablom

Eu și încă vreo doi ambițioși deschidem Conservatorul cu noaptea în cap, ca să exersăm și tot noi trei amețiți îl închidem. Paznicii instituției ne cunosc la față. Ne dau de fiecare dată, cele mai bune cabinete, cu instrumente acordate la soveste. Când ne ocupăm, încuiem ușile. Umblă tot felul de nebuni.

Cel mai tare ne temem de unul dintre paznicii instituției. Un om de vreo 50 de ani. La prima vedere e cumsecade, amabil, zâmbăreț. Dar… O vioristă, una dintre zubrioștile care, ca și mine, doarme în Conservă, mi-a spus că acesta obișnuiește să bată pe la uși, roagă să-i deschizi din anumite motive, iar mai apoi se dă la fete.

Bate și la mine la ușă, uneori. De obicei, ca să-mi spună că peste o jumătate de oră să plec, că se închide zavidenia, că și așa m-a lăsat să stau prea mult.

Uneori, ațipesc pe pian. Nu mă deranjează că e tare. Dimpotrivă, claviatura mi se pare o pernă perfecta. Să dorm măcar cinsprezece minute și mă apuc iar de exersat. Acum cu inelarul ăsta bandajat îmi vine mai greu. Mi-am tăiat buricul degetului când făceam niște posmagi din pâine de casă.

“99% muncă și 1% talent” îmi repetă, cel puțin, de două ori pe săptămână, deja timp de cinci ani, profesorul meu de specialitate – Alexei Andreevici. Apropo, cel mai bun profesor de la catedră. E pozitiv, fără aere, simplu, tânăr și ne trece pe toți pe ușa din spate la toate spectacolele de la Teatrul de Operă și Balet. Și asta chiar dacă venim cu turma.

Alexei Andreevici îmi trăncănește mereu despre șansele mele reale de a ajunge mare muzicant. De fapt, la toți le trăncănește. Are omul ăsta un dar aparte de a aburi, în sensul bun al cuvântului. Înainte să ajungă mare dirijor și cel mai bun profesor, el a fost un copil de la țară, chinuit, crescut pe la internate, care a reușit să demonstreze că se poate și mai ales că el poate. Așa că atunci când vede un boboc speriat și buimac  aterizat, nu știu cum, la oraș, se apucă să-l crească. Când îți spune ceva, chiar îl crezi. De fiecare dată îl ascult cu gura căscată. Fiecare cuvând de al lui este ca un bob de grâu sădit adânc în creierul meu. Orele lui mi se par extrem de scurte. Când plec de la specialitate, chiar dacă sunt ruptă de foame și leșinată de oboseală, mă duc să mai învăț oleacă. Domnul profesor nu și-a greșit meseria, asta-i clar, spre deosebire de mine. Cu cât mă compar cu colegii mei talentați, cu atât mai mult îmi dau seama că locul meu nu e aici. Chinul cu care obțin perfecțiunea în muzică m-a făcut să nu mă mai pot bucura de ea… Prea multă muncă, strică…

Abia acum, după cinci ani de maraton continuu, când am ajuns la finiș cu dimploma în dinți, în timp ce gâfâi și încerc să trag aer, ca să nu mă sufoc și să-mi pierd cunoștința, realizez că am alergat în direcția greșită.
Ups. Ablom.

 


23. Tata

Ne sună o dată pe săptămână. Ne trimite poze, prin poștă. În fotografii el lucrează la stroică alături de alți moldoveni. Și-a lăsat barbă.

Pe de altă parte, când vorbește cu tata la telefon, mama își dă seama că este puțin chirchilit. După asta, plânge o săptămână. De la un om din sat mama a aflat că tata nu reușește tot timpul să-și găsească de lucru și că doarme pe unde apucă, uneori în stradă, pe cutii de carton. Tata, ne trimite poze cu oceanul. Când îl întreabă, mama dacă e drept că nu are de lucru, tata zice ca-s minciuni și că săptămâna viitoare ne va trimte bani. Că el strange. Numai că nici săptămâna viitoare nu ne trimite.

Abia peste vreo două luni, de la plecarea tatei, mama a primit primii bani din Spania. A fost ca o dovadă că lucrurile s-au aranjat. Mama, trasă la față și neagră de griji, s-a mai luminat, după asta.

Așa au trecut patru ani. Patru ani în care pe tata l-am văzut doar în poze. Ani în care mama și-a luat permis de conducere. Când i se strică rabla în mijlocul drumului, înjură mărunțel, deschide capota și repară mașina. Cară, cu mașina ei, produsele la piață.

S-au scurs patru ani în care mama a ținut singură o gospodărie la fel de mare, precum i-a predat-o tata, când a plecat. Patru ani în care am ascultat, la telefon, poveștile tatei despre cât de frumos e oceanul.

Azi se întoarce acasă. Vine de tot. A zis că a strâns suficienți euro. Mi-e dor de el. Abia aștept să-l văd. O să mă duc eu la autogară să-l întâlnesc.

E iarnă, frig. E noapte, beznă. Din autobuzul care a juns la gara centrală din Chișinău, coboară multă lume. Îl caut pe tata, dar prin întuneric, nu-l dibuiesc. În timp ce încerc să găsesc, prin mulțime, un bărbat zvelt, puternic și luminos, dau de un omuleț uscat, slab, mărunțel, într-un palton gri, cu o cușmă smotocită pe cap, cu fața cotropită de riduri, iar ochii, altădată de un albastru izbitor, acum – spălăciți, parcă decolorați.

Eu:   – Tata!

Zâmbetul știrb al tatălui meu m-a făcut să buhnesc în hohote.

Tata: – Nu plânge. Hai mai repede la câmin, la tine, că am ascuns în colțuni patru mii de euro.

A plecat un bărbat tânăr, puternic, poate nu foarte vorbăreț, dar mereu vesel și plin de viață, dar s-a întors un moșneag fără dinți, cu o privire speriată. Prin ce a trebuit să treacă acest suflet, ca să îmbrătrânească așa de tare în doar patru ani. Niciodată nu ne spune ce i s-a întâmplat. În schimb, mereu ne povestește despre ocean.

 


22. Nunta           

Când aude moldovanul de nuntă, ar fugi pe altă planetă. În afară de mireasă și soacra mică, nu se bucură nimeni. Dar pentru că dusul e cu venitul, cum s-ar spune, toată lumea, are sau n-are bani, drujno se împrumută și merge la nuntă.

Nanu Sandu: – Galea, zî-lî, măi, sî fașim nunta la cort! N-am eu bani de costium.

Mireasa Valea : – Vrei sî mă bîzîi mustili, țînțari și alti șoparli, tatî?!

Nana Galea: – Ești nebun?! O sî zîcî lumea cî sântem niști sărăntoși?! N-o sî pot ieșî din casî un an întreg, di rușini!

Nana Gealea a pus piciorul in prag, că doar se mârită fata ei, nu o străină! Chiar dacă nanu Sandu ar fi preferat să se îmbete pe întuneric, la cort cu toți grujii, va sta în lumina reflectoarelor toată noaptea treaz-trezâșor. Spre disperarea lui Nanu Sandu, nunta va avea loc la unul dintre cele mai scumpe restaurante din Chișinău, cu toți banii pe care au fost ei în stare să-i adune în ultimii zece ani, cu gândul la Valea. Fata a zis că nici zestre nu vrea, dar nuntă să-i facă!

Socrii mari au declarant că nu au bani, dar ca cel mai bun cadou este baiatul lor. Evident că sunt supărări. Dar nana Galea nu arată.

Mireasa Valea : – La înscriere să fie hlapuște, șampanie pentru noi, iar pentru restu lumii, vin de casă! După, ne ducem cu limuzina să facem poze pe la Memorial, monumentul lui Ștefan, Valea Trandafirilor… O sî mâncăm morojnî pe acolo… Ghini Vasea?

Mirele Vasea : – Da, zaica…

Vasea mirele, nu a învățat prea bine la școală, dar a fost la Moscova la zarabotcă. O iubește pe Valea.

A venit ziua nunții. Mireasa radiază de fericire. De la atata stucaturcă de pe fața ei, când am intrat în restaurant, nu am recunoscut-o. Am crezut că am greșit nunta. Unde-i Valea mea chistruietî?! Extensii la gene, păr și unghii. Sclipici din cap până în picioare. Priciosca… prea multă. Rochia și-a luat-o cu doua mărimi mai mici, ca să arate mai slabă, dar seamăna mai mult cu un tort slaionâi, Valea mea tortosica.

Mirele ca mirele. Nimic deosebit. Un gândac strălucitor. Dar ce vina are el că acum sunt la moda costumele fosforescente.

Cei doi contrastează izbitor cu invitații de la nunta lor. Cam 90% dintre smochiniții de la mese, sunt oameni simpli de la țară, bronzați pe deal la prășit, cu fețele brăzdate de niște riduri adânci, cu mâinile bătatorite, pe care și le ascund sub fața de masă. Toți ca unul sunt nareadiți în straie de sărbătore, dar nu știu de ce, aproape numai de culoare neagră. În cel mai bun caz gri.

Oamenii nici nu au știut cum să reacționeze când, ca din senin, în fața lor a apărut Zinaida Julea, mâtăhăind cu mâinile ei lungi, invitându-i la dans. Doar mirele și mireasa țopăie printre mese, că restul stau încă buimaci.

Pe mese sunt clădite trei straturi de farfurii cu mâncare, să nu zică oamenii că nu au avut ce mânca. Să bucure non stop ochii, că gura oricum nu mai poate. Salata olivie, salata cu carne de pui și posmaji Tri Korochki, salata simplă din legume, salata din fructe de mare, salata cu ”crabi” și porumb, salata din fasole cu ceapă roșie… Cârnaț de o sută de feluri, ciuperci, măsline, carne prăjită, carne capcionată, carne de vită, de porc, de rață, chiar și de dinozaur cred ca este. Tare, tare multă mâncare. Nu care cumva, vreo vecină arțăgoasă să spună, pe urma, că n-o vazut la nuntă salată cu carne de pui, maioneză și posmaji Tri Korochki…

Nănașa și-a mai schimbat o dată rochia. Că doar nu-o să stea femeia în aceleași haine o noapte întreagă. La cununie a fost într-o rochie mai pentru biserică, seara, la restaurant, a venit în alta, lungă stralucitoare, iar acum s-a afișat într-o ținută de o șchioapă. Nașul ”învârtește ceva serios” la Moscova – se vede după el. Acesta nu încape, săracu, la masă din cauza burții, așa că stă, cumva, la colț. Misiunea lui este crucială la nuntă. De el depinde chiar și cum va fi sexul mirilor dupa petrecere. Dacă va mai fi… Atunci când a sosit momentul lui de ieșit în scenă, discursul de felicitare nu a fost lung. Muntele de om a ținut, însa, să audă până și cel mai adormit nuntaș că el pune pe masă tuhma DOUĂ MII DE EURO!!!

A urmat ”oastea” nunului. Fiecare s-a lăudat zgomotos că pune câte 300 de euro. Dar apoi, încet și sigur, zâmbetul dispare de pe fețele îmbujorate ale mirilor. S-au întunecat cu totul când tamadaua a ajuns, cu corzâncuța pentru bani, la consăteni. Deși fiecare a ținut câte o cuvântare de jumătate de ceas în care au repetat de cel puțin zece ori frazele: DE LA DUMNEZEU MAI MULT DE LA NOI MAI PUȚIN, VĂ DORIM O ECHIPÎ DI FUTBOLIȘTI sau SĂ NE CHEMAȚI ȘI LA CUMĂTRIE – toți ca unul, de parcă s-au ințeles, au pus doua miișoare amărâte de leiuți.

Din fericire, ”mascaradul” nu a durat decât până pe la două noaptea. Repejor, după pusul banilor, a urmat dezbrăcatul miresei și tortul, focurile de artificii, cum fără ele și ”po domam”. Mai ales că deja verișorul mirelului se alerga cu unul dintre chelneri printre mese, iar mirele, în general, se luase de gât cu reprezentanții restoranului care i-au promis că ploaia cu bule de săpun va fi pidijeaba…

 


 

21. Spania

Unii se duc să cucerească Rusia sau Portugalia, mulți își caută de lucru în Italia, alții la Leningrad chiar și pe la Paris și în China sunt consăteni de ai mei. Tata și-a făcut ceamadanul, și-a pus pozele noastre la loc de cinste și se gătește spre Spania.

Stă îngândurat pe prispă. Se uită undeva departe, în gol. Ochii lui ca cerul nu mă vad, chiar dacă stau la un pas de el. E trist. După ce s-a uitat mult în sus, de parcă cerea un sfat de la Dumnezeu, și-a apucat capul cu ambele mâini și și-a pironit privirea în pământ. Văd cum în capul lui roiesc milioane de gânduri. Tata e un om de la țară. El e deprins de pe la cinci ani să muncească mult.  Muncește chiar și duminica, chiar și de sărbători, ca un cal. Ba e în grădină, ba e la deal, ba e în baltă. Ba să vadă papușoii, ba să mai strochească carfoafili, ba să păzească ceapa ca să nu ni-o fure.

Mama umblă încrutată. Parcă nu l-ar lăsa, dar fetele lor, adică eu cu sor-mea numai de cheltuit suntem bune. Au strâns o groază de bani – două mii de euro, s-au împrumutat ca să poată pleca tata la Spania și să lucreze la stroică.

După ce și-a luat rămas bun de la tăt satul, a plecat noaptea, nu l-am văzut bine la față era întuneric, doar ne-a pupat pe mine și pe sor-mea și a trântit poarta.

De când a plecat tata, mama n-are hodină. E mereu îngrijorată, supărată și tristă. Toate la un loc – coctail molotov.

Azi a sunat tata și a zis că a ajuns. O așteptăm să vină de la piață să-i dăm vestea.

S-a întors de la târg roșie pe față, transpirată și răvășită. S-a așezat pe bordura de la poartă, să-și tragă sufletul. Mă mir că nu plânge. Eu aș fi boșit în hohote, dacă eram în locul ei. A fost cu vin și cartofi la târg. A târâit gențile grele cu mâinile ei. Noi am rămas acasă. E scump drumul, ca să mergem și noi, să o ajutăm. Nu mai câștigi nimic dacă dai totul la aftobus. Așa că se chinuie singură. Cu banii câștigați a cumpărat detergent, săpun, capace pentru zacatcă, o palcă de cârnaț și doi harbuji. La noi în grădină nu se fac harbujii, ca e multă viță de vie și e umbră. Lor le trebuie soare.

 


                                        20. Femeia

Ghiaghia Stiopa: – Marii, parcă ești o cartoafă zbârșită din fundul beșiului…

Ghiaghia Stiopa este lider în sat. A privatizat pământuri, hectare întregi, angajează oameni cu ziua și le dă două capiși și un pahar di jin după o zi întreagă de prășit pe dealul mare. Ghiaghia Stiopa ca și alți moldoveni veritabili, crede că toate femeile care pleacă la muncă peste hotare sau sunt curve sau… altă variantă el nu are. Dar nu îndrăznește să le spună asta în față. El știe că diplomația e lucru mare. S-ar putea să ajugă la ele, să le roage să-i dea vreo sută de euro cu împrumut.

Chiochia Maria: – Măi, Stiopa, eu de atâta dor m-am uscat.

Chiochia Maria tot timpul a fost o femeie interesantă, pentru mine. Mereu a vorbit cu tâlc, și-a educat frumos cele două fete, chiar dacă mai mult la telefon. A plecat în Spania o gospodină chinuită, ștearsă, dar s-a întors cu manechiura făcută, părul aranjat, rochiță drăguță și deschisă la minte.

Ghiaghia Stiopa: – Ap, da, da. Da și nu putei să lucrez iaca la mini. Nu-ț dădem eu bani mulț, da de foame tot nu mureț voi.

Chiochia Maria: – Stiopa, du-te și-ț catî di halu capului. Pe mini lasă-mă cu scârba mea.

Chiochia Jana : – Și ăi venit acasî, Marii?!

Chiochia Jana este soția unui vameș burduhos. Femeia trăiește în puf, mănâncă icra de toate culorile și nu înțelege nici în ruptul capului de ce aproape toate sosedșili ei pleacă la muncă peste hotare. Dar și ea ca și Ghiaghia Stiopa este tare diplomată, pentru că sosedșili, când vin acasă, îi aduc câte o coftocică, o cafeluță, iar chiochia Jana e tare modniță și îi plac nareadurili zagranicinâie.

Chiochia Maria: – Da, ni-am făcut documentili după 5 ani și am putut veni, iaka. Hai cî mai vorghim, cî mă grăghesc.

Chiochia Jana : – Sî treși disarî pi la noi, sî mai stăm di vorbî.

Chiochia Valea: – Ti sun dacî nu ajiung pi la tini.

Dar pentru că invidia este caracteristica principală a moldovanului și mai ales a moldovanului care n-o ieșit niciodată din curtea lui, dar le știe pe toate datorită înțelepciunii sale native, sătenii stăruitori i-au inventat femeii un palmares întreg de poveși. Chiochia Dusea, de exemplu, pe care o îneacă mizeria și la care nu ai de ce să-ți ștergi mâinile, că ți le murdărești mai tare dacă te atingi de ștergarele ei răpănoase, este convinsă că chiochia Maria are iubovnic în zagraniță, dar pentru că și-a ieșit din minți de dor de casă a venit să se lecuiască.

Chiochia Dusea: – Lasî, cî le-am mai discusît eu pi fetili ei. Ni spuneu cî măsa plânji tăt timpu la telefon cî îi dor di dânsîli. Di atâta plans precis poț sî ti tâcnești. Șădi mai mult pe la capitalî amuian, precis la vreo lecuiri șeva.

Ghiaghia Stiopa : – Nu pari sî șii tâcnitî. Chiar parcî mai frumoasî și mai dișteaptî s-o făcut. Cicî li plac moldovenșili noastri, la străini. Li fac mâncari bunî, li educî ghini copchiii. Tăti gospodinili ni s-o dus. Digrabî o sî rămîn cu voi două în tăt satul – una o cucoanî puturoasî și ata o vădanî zoioasî.

Mă uit la chiochia Maria și înțeleg că în Moldova dacă tatăl tău nu-i primar, fost șef de colhoz sau măcar vreun șefuleț pe undeva la stat. Dacă soțul tău nu-i polițist, vameș sau măcar ceva care i-ar permite să himicească, atunci tu sigur ești femeia tipică din Moldova. Femeia care s-a născut într-o familie simplă, dacă a învățat atunci cu mari sacrificii, la o facultate modestă, iar după ce s-a măritat a constatat că viața e tare scumpă și nu are cu ce își crește copiii. Bărbatul este copleșit, preamo, de probleme așa că tu trebuie să iei hățurile îi mâini. Rupi copiii de la inimă și te duci pe lume. Te duci să le cumperi haine, încălțăminte, medicamente. Te duci ca să nu-i ma vezi sufocați de lipsuri. Îți vei auzi critici, jigniri. Că nu-ți mai ajung banii, că ești nesătulă, că îl cauți pe dracu. Dar tu și numai tu știi că uneori nu ai ce pune pe masă, că ți-e rușine să te împrumuți mereu de la vecină, că vrei și tu să-ți iasă copiii tăi din glodul de la țară și să fie oameni, chiar dacă pentru asta e nevoie de viața ta.

Femeia Moldovei a plecat de acasă. Deja câteva generații de femei sunt plecate de acasă. Unele și-au luat copiii cu ele, dar cele mai multe îi urmăresc prin Skipe cum cresc. Nimeni nu fuge de bine. Toate aveau lacrimi în ochi și îndoieli în suflet.

Statul moldovenesc și-a deportat femeile, atunci când nu le-a mai oferit un loc de muncă. Statul moldovenesc și-a alungat mamele de acasă când nu le-a mai ajutat să-și crească copiii și le-a îndemnat să treacă la pelincuțe. Statul moldovenesc și-a fugărit nevestele de acasă.

Dragă Femeie a Moldovei care muncești în Spania, Italia, Portugalia sau alte țări străine, știu că ți-e greu. Știu că te dor mânile, ochii și sufletul. E o durere surdă. O durere care nu are leac. Știu că te dovedește încetul cu încetul dorul de casă. Știu că ai vrea să-ți trăiești tinerețea alături de copii, părinți, nepoți, la cuibul tău. Dar mai știu că sărăcia și nevoia te-au trimis departe.

Dragă Femeie, eu știu că tu ești tare puternică. Mai puternică decât o armată de bărbați. Nu pot să-ți cer să te întoci acasă, pentru că știu că aici nu te așteapă vreo soluție-minune. Te rog însă să te mai gândești și la tine uneori. Îți mulțumesc pentru sacrificiile pe care le-ai făcut și îmi pare tare rău că a fost nevoie să-ți arzi viața pentru copiii tăi pe care nu i-ai putut vedea crescând.

Mă gândesc că, dacă undeva s-ar stoca toate lacrimile moldovencelor plecate la muncă, acestea ar înunda Moldova. Ar șterge-o de pe fața pământului. Nu mai plânge, Femeia Moldovei!

 


 

19. Satul

Pleacă toți din satul nostru. Și femei și bărbați. Parca-i după vreo epidemie. Au rămas doar bătrânii și copiii. Satul, în general, s-a schimbat tare mult față de cum era în copilăria mea sovietică. Cel mai vizibil lucru e că nu mai are oameni, e pustiu, burienos, părăsit, casele se sârchesc, garturile putrezesc.

Primarul, foștii lideri de colhoz și câțiva druji de ai lor, cu toate neamurile și odraselele lor repetente, au prisvoit totul. S-au împărțit frățește între ei. Normal că nu a ajuns pentru toți. De unde atâtea mori, incubatoare, fabrici de făcut ulei, de prelucrat legume, fructe, de unde pentru toți clădiri de privatizat, magazine… Cică le-au dat pământ la oameni. Da, dar tractoarele și toată tehnica de prelucrat hectarele imense vi le-ați luat vouă, lăcustelor!

Iar pentru că proștii de țărani nu pot munci cu mâinile goale hectarele, lăcustele au sărit să le cumpere averea, pi di jeaba. Oamenii le pun, lăcustelor, pe tavă, pământul lor, iar lăcustele, la râdul lor, după ce strâng urojaiul, le dau sărăntocilor, în schimb, anual, câte un sac de răsărită mușegăită, câte un sac de cel mai rău grâu care nu le mai trebuie și… multă sănătate!

Petru că lăcustele sunt bune la suflet, dar mai ales pentru ca au nevoie de forță de muncă, ca să prospere averea lor, le oferă slăbănogilor câte un job. Răsplata? 15 lei pe zi și un pahar cu jin.

Mai pe scurt, majoritatea amenilor din sat, sunt robi adevărați ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Dar pentru că toți acești tărani flămânzi au televizoare cu antene parabolice, spre deosebire de Ștefan și văd că există pe pământul acesta păcătos și altă viață, majoritatea  au vise mărețe. De exemplu să nu moară de foame sau de beție în satul lor uitat de Dumnezeu, ci să se ducă prin alte țări, ca să facă o capică cinstită, spălând la cur bogătanii. Pâsânticî se inspiră din serialele care merg la televizor pe Ostankino: “Богатые тоже плачут” sau “Просто Мария”. Cert este că oamenii se împrumută din toate părțile și fug din sat, mâncând pământul.

Primarul cu drujii, rămân. Lor, je, li-i ghini.

 


18. Politica

Ghiaghia Vania: – Ei, hai sâ șii sănătos!

Verișorul Seroja: – Închinî sănătos! Văleu, da și-s cu jespili istea?! Sâ bagî în gurî!!

Ghiaghia Vania: – Iaca, ni s-o făcut un cuib în pod la căsoaie șî nu pot scăpa di dânsâli. La înșeput când am văzut că mă bâzîi, nu-ni dău pași sî șăd la masî, sî vârî în farfurii, m-o trimăs Maria în pod, sî li dău cu diclofos. Nu le-am căsăchit pi tăti. O zdohnit câteva, restu o scapat. Îs jivucii scârbili. M-am chinuit, m-am chinuit sî li ușid șî dacî am văzut cî nu pot, m-am podrujît cu eli. Vin numai când Maria puni masa în ogradî, di trii ori pi zî, crapî șî eli șî sî duc în treaba lor.

Verișorul Seroja: – Neatali le-i dreseruit! Șî nu ti mușcî?

Ghiaghia Vania: – Ei, la înșeput sî bagau în nas, în ochi. Eu li alungam, eli veneu mai multi. Dacî am văzut cî nu pot scăpa di eli nu le-am mai alungat. Le las sî zacusascî. Nu-ni fac nică, dacî șăd tiho șî nu mătăhăiesc din mâni.

Verișorul Seroja: – Da șe-i sî fași câd o sî vinî tăt roiu la masî?

Ghiaghia Vania: – …

Verișorul Seroja: – O sî ti rîdiși și o sî ti duși la altî masî. O sî fași o masî pentru gespili tăli șî una pentru tini. Poț sî înșepi di pi amuia sî pui douî mesî, ca eli sî știi cî tre sî șadî la masa lor sî nu ti bâzîi șî la masa ta.

Ghiaghia Vania: – Mă gândesc, să mai înșerc la noapti sî li ușid. Vii sî dăi o mânî di ajiutori?

Verișorul Seroja: – Dap cum, nu li mai domestișești?

Ghiaghia Vania: – Numai, cî crapî mai mult ca mini șî nu fac nica. Digrabî m-or crăpa șî pi mini.

Verișorul Seroja: – Știi și mă mai gândesc eu, ghia Vania?

Ghiaghia Vania: – Î?

Verișorul Seroja: – Jespili niatali-s fix ca politișienii noștri. Crapî mult, nu fac nica șî nu poț scapa di ei.

Ghiaghia Vania: – Hai, sî șim sănătoș!

Verișorul Seroja: – Închinî sănătos!

Ghiaghia Vania: – Sî trag o fugî pîn la selimag sî cupăr mai mult diclofos …

 


 

                                        17. Alejerili

Și iar sunt alageri în sat, și iar vecinele nu-și vorbesc, și iar satul s-a împărțit pe tabere, și iar bărbații umblă cu fingaluri, câstigate în lupte electorale. Unii sunt de-a lui Vasâli dealerul de cânepă, alții se bat în barul din centru pentru Pechia Țâganu privatizatorul șef, iar a treia categorie cea mai mare și cea mai nehotărâtă e mereu în zapoi, se bucură de belșugul mitei electorale. O primesc și de la cei care fac campanie pentru Vasâli dealerul, dar nu refuză politrili nici de la cei care îl susțin pe Pechia Țâganu. În perioada electorală, bețivanii satului sunt în mare pociot. O dată la patru ani, devin brusc cei mai căutați oameni. Dacă toți patru ani mai nu mor de foame și dorm pe sub garduri, apoi în preajma alegerilor sunt invitați zilnic la bar unde li se servește vodcă gârlă. Mai mult, în ceastă perioadă plină de surprize, îi zărești în compania unor oameni cu cravată. Aceștia stau serioși cu pixul în mână și vodka în față și ascultă aberațiile bețivanilor, notându-și cu lux de amănunte ce conține fiecare borâtură.

Altă categorie sunt activiștii electorali. Adicătelea neamurile candidaților, cumătri, druji de tot felul, care știu deja cum își vor împărți bunurile satului și cum vor cheltui banii publici în folosul lor. Așa că lupta e aprigă. Chiar nu-i de glumit. Vasâli dealerul are multe femei în echipa sa, toate foste sau actuale iubovnițe. Lucru știut. Dar chiar și așa doamnele nu-i țin pică. Și-au unit forțele și aleargă, chic di apă, cât e ziulica de mare străbătând satul în lung și în lat, bat la fiecare pensionar la poartă, ca să-i povestească cât de gospodar va fi Vasâli dealerul, lăsându-i câte o torbă cu ulei, orez și zahăr pe care scrie numele lui Vasâli.

În tabăra lui Pechia Țâganu sunt mai mulți bărbați. Aista nu s-a bazat doar pe amante. Numai că bărbații din tabăra lui Pechea Țiganul se străduiesc să nu dea ochii cu iubovnițele lui Vasâli dealerul. Ei știu, că dacă, nu dă Domnul, se  întâlnesc cu gâștele alea, fără un scandal monstru nu scapă. Poate chiar se aleg și cu vreo șiumăjeală în caz că deschide careva gura. Așa că mujâșii află din timp pe unde vor umbla iubovnițele, ca s-o apuce pe altă parte.

Activisă electorală: – Chia Marusi, niatali di și nu ieș când ti strig? Demuia e a șinșea oară când venim, cî nu ti găsâm acasî!

Chiochia Mariusea: – Draga chiochii, mi-s bătrânî. Poate eram prin fundu jiii șî nu am auzît. Da și nevoie v-o adus pi tăti taman az di sâmbăta morțâlor?

Activisă electorală: – Cum și ni-o adus? Niatali nu știi că vin alejerili și trebui să alejim un nou primar?

Chiochia Mariusea: – Nu știu, draga chiochii, că nu am tilivizor, niși gazăti nu priniesc dimult, că pensia ni-i nicî. La târg nu am mai fost, ca să mai stau la horbî cu femeili. Iaka ghini că aț trecut voi șî mai am cu șini schimba un cuvânt.

Activisă electorală: – Ap, chia Marusi, noi ni grăghim. Da, niatali iaka ie din partea lui Vasâli Pavlovici sumca asta cu di tăti, zî spasiba și dumincî la alegeri sî pui ștampula, îîî… peceata, pe el. M-ai înțăles?

Chiochia Mariusea: – Draga chiochii, da nu sî duși chiochia la alejeri, că e bătrânî șî nu poati merji, șî niși nu vedi…

Activisă electorală: – Chia Marusi, șii pi pași venim noi sî ti luăm șî ti ajiutăm sî pui ștampila. Niatali numai nu muri până duminicî …

 


 

16. BOSONOȘII

Merg pe stadă șârâindu-ni un picior și mi se pare că se uită toată lumea la mine. Ieri, mi-am luat sandalele de la reparație. Meșterul le-a pus naboică nouă, iar azi naboica este, dar deamuia platforma a hotărât că vrea autonomie. Talpa se ține într-un singur loc, restul tarcește. Nici nu mai vreau să mă mai uit cum tarcește. Și asta, după ce că le-am terpit mozoliile o luna întreagă. Speram și eu să mai port un sezon bosonoșii mei iubiți, pe care, de azi, îi urăsc maxim. M-au trădat în ultimul hal. Taman când trebuie să ajung la o întâlnire importantă.

Asta se cheamă blestemul bosonoșilor. Dacă-i vrei răul unei femei, zî-i așa: “Să ți se strice bosonoșii după prima ploaie! ” sau “Să-ți zboare cataramele de la sandale, când ți-o fi lumea mai dragă” sau “Să te țină sandalele cât oi zâși eu” sau “Să-ți sară talpa de la sandalele alea scumpe pentru care ai dat tot salariul!”.

Pe mine blestemul sandalelor mă urmărește de când mă țin minte. Când m-am născut eu “v strane bâla naprejonca” . Mama zice că nu găsea nicăieri încălțăminte pentru mine.

Apoi când am crescut mai mare, țin minte cum mama mă trimitea la Selimag (selschii magazin) să stau la oceri, când aduceau încălțăminte pentru copii. O data, de teamă că ar putea să nu-mi ajungă bosonoși, m-am băgat fără rând și am intrat printre primii. Mi-am ales niște sandale albe, frumoase. Toate erau la fel, că nu aduceau decât un singur model. Dar acele albe cu două flori micuțe, roz le țin minte și azi. Le-am plătit și am ieșit din magazin. Afară, evident mă așteptau femeile, ca să mă certe pentru că am pătruns fără rând. Am ieșit cu capul plecat și am fugit acasă. Pentru că mă grăbeam, nu le-am măsurat. Când am ajuns, la mama, am constatat uluită că îmi sunt mici. Boșind, m-am întors la magazin să le schimb, dar o mărime mai mare nu aveau. De fapt, nu mai aveau nimic. S-au vândut toate. Pentru că tare mă mai strângeau, mama, liohchim dvijeniem ruchi, le-o tăiet zadnicul și i-o transformat în șiompanț.

Altă data, eram la târg cu mama și începuse ploaia. Măsuram sandalele viselor mele – albe, talpa subțire, cu cataramă, tare ușurele. Am plătit sandalele, le-am înhațat și am fugit, ca să nu ne răzmoaie. Când am ajuns acasă și am vrut să mă crăsuiesc prin fața oglinzii, mai nu m-a apucat inima. Erau amândouă pe același picior. Pe stângul. Piața era departe și se ținea doar la sfârșitul săptămânii.

Mama: – Of, săraca vânzătoare. Cred că perejîvăiește…

Eu: – Mama, cred că ea special ne-a dat două pe un picior… Ea le-a băgat în coropcă. Le avea brăcuite, precis. Ne-a găsit pe noi două căscate…

Mama: – Lasă că ne ducem duminca viitoare s-o cătăm.

Duminica urmatoare nu am mai găsit vânzătoarea. Le-a tot sușit, le-a tot învârtit, mama, sandalele alea.

Mama: – Ia, înșearcă să le încalți așa!

Eu: – Cam greu de mers, că eu am două picioare diferite. Unul stâng și unul drept!

Mama: – Da, văd.

 


 

15. Palca de cârnaț

La piață, nebunie mare. Patlagicarii cu patlagelili, cartofarii cu cartoafili, chesajicarii cu chersajii lor. Oare unde se vinde cânepa? Am străbătut piața asta în lung și în lat. Am analizat-o de-a mărunțelul. M-am uitat atent la toate locurile dosite. Nu vând ei aici cânepa, asta-i sigur. Unde să-i găsesc eu? Ai mei vând cartofi cu kila și sunt fericiți.

Tata: – Hai la sorocodnevcă! Hai la cartoafe mășcate! Avem jin curat de Lidie, fără zahar, nu miroase a poloboc, făcut cu mâna me!

Mama : – Hai, cî eu am dat tăt și brânza, și smântâna, și păsările. Ni-au rămas zăși ouî, da tu șăz cu cartoafili tăli de dimineață! Dă-li mai ieftin, dacă vez că nu le cumpără nici “Doamni iartă-mă,,!

Tata: – Nu las un ban la cartoafi și așa le dau pe dijeaba!

Mama : – Nu vrei și gata să înțeleji că trebuie să te dai după cum merji piața?

Eu: – Nu vă mai sfădiți. Spărieți cumpărătorii și așa-s tare mulți.

Tata: – Daaaa, ne talcaitesi, ne talcaitesi…

Cu chiu cu vai a dat tata cartoafili lui și ne întoarcem acasă. Mama a cumpărat cârnaț doctorschii. Așa-i tradiția. Fără palca de cârnaț, nu ne întoarcem de la piață.

 

 


 

14. Cânepa

 

Ca să aibă ce să ne pună în torbă și să ne dea bani de cheltuială, mama cu tata muncesc fără sărbători. Ei mereu au alergat pentru noi, dar acum de când ne-am făcut studente, parcă și-au implantat câte un motor.

Avem vreo 50 de sote de cartofi, vreo 50 de sote de ceapă, viță de vie, tot felul de animale pe lângă casă – zooparcul întreg. În satul meu toți trăiesc din agricultură, cu mici excepții. Se vorbește despre unii că pun cânepă și că aceasta ar merge bine, dar eu nu i-am văzut.  Cert este că cei despre care se vorbește astfel de lucruri s-au îmbogățit repede, au case frumoase și mașini de lux, umblă vara pe la mare și iarna pe la munte.

Eu: – Poate să punem și noi cânepă, mamă?

Mama: – Hai, încarcă toate cartoafili … Vrei să te închidă?

Eu: – O punem în fundul grădinii, n-o s-o vadă nimeni.

Mama : – …

Eu: – Cânepa e ușoară. Vinzi trei fire și faci cam cât iei pe doi saci de cartofi. Nu te doare schinarea. Nu trebuie udată și prășită. Mă interesez eu la piață, caut cumpărători… vreți?

Tata: – Decât să grăiești aiurea, mai bine vin să mă ajuți să torn jinu.

Mama : – După ce terminați cu jinu, să pui smântâna din banca de trei litri în cele de câte un litru.

E zi de piață, mâine. Ai mei vând tot ce au prin gospodărie. Duc de acasă: nuci, cartofi, vin, păsări, lactate, ouă, ceapă, poamă, prasade. Odată au cumpărat multă vodcă și săpun hozeaistvenâi ca să le vindă mai scump, dar nu le-a mers comerțul. Au revenit repejor la agricultura lor, cu care se înțeleg mai bine. De cânepă nu vor să audă.

Eu: – Nu vă mai îmbogățiți voi dacă vindeți numai jin și smântână.

 


 

13. Figura

Figura e un subiect tare delicat și prea dureros, pentru mine. Nu-mi place să-mi spună cineva că sunt grasă, în schimb, eu mă plâng tot timpul și la toți de kilele mele.

De acasă am decolat la învățătură cu 47 de kile. Dar pentru că nu am avut niciodată o educație alimentară și am mâncat când și ce ni-o chicat, dar în special ce nu trebuie, am ajuns, iute, în doar șase luni, la 60 de kile.

Am o burtă ca o pestelcă în față, abia o bag în blugi. Bușili sunt grele, mă trag la pământ. Le simt când merg. Se ridică tremurânde, când una, când alta. Toți pantalonii s-au ros între picioare. Bolfele mă încurcă să privesc în jos. Toată-s o mare jelatină. Nu am nicio problemă hormonală, nu este vreo moștenire nefastă în cazul meu, din fericire. Pur și simplu sunt tot timpul flămândă. Am ținut și diete, care mi-au făcut mai rău. Ultima data, de la 60 de kile am ajuns la 47 de kile ale mele dragi.

Își mâncau unghiile toate podruștili mele grăsane. Eram ca o pană. Încăpeam în orice rochie. Fericirea mea nemărginită nu a durat însă. Nu știam că trebuie să am grijă de cele 47 de kile ca de ochii din cap. Am fost acasă de Paște și după ce i-am dat pe spate pe toți cu figura și i-am innebunit cu noua rochie, m-am pus pe mâncat. Mama făcuse rășituri, catlete, bitocichi cu chetciup, pticie moloco, tort medovâi, zdobnă, pască cu brânză și fără, prăjiței de trei feluri. S-a gătit, că doar îi vin sudentele ei acasă. Am mâncat până mi s-a oprit stomacul și râgâiam a ou clocit. Mi-a dat mama niște pastile și am mâncat iar. Astfel, în doar două săptămâni, am crescut ca pe drojdii de la 47 la 69 de kile, de nu-mi venea să cred.

Și dacă lupta cu mâncatul am pierdut-o cu răsunet, m-am apucat de sport. Alerg în fiecare dimineață pe stadionul de lângă cămin, înfășurată în peliculă, ca să transpir mai mult. Seara dansez cu ruskoie radio de se cutremură clădirea. De mâncat, mănânc. Sper să vină o zi în care să mă satur.

 


 

12. Geanta

Săptămâna asta, nu am avut gaz în tot câminul. Apă am avut o singură zi.  Și curentul a fost un lux. În ziua în care a fost mai mult timp curent, am scos ciudopecica și am copt mămăligă în ea. Nu, nu e bună. Am aruncat-o. Am mâncat pâine goală toată săptămâna, așteptând sâmbăta.

De obicei iau vreo fată cu mine, ca să mă ajute să car geanta, de data asta, însă, n-am găsit pe nimeni. Căminul este pustiu. De foame, au fugit toți acasă. Casa mea e prea departe de Chișinău așa că eu am rămas. Singurică în tot căminul.

La gară e jumătate din satul meu. Jumătatea studioasă. Copchii zgribuliți, veniți la învățătură în capitală. La toți ni s-au lungit ochii după autobuzul care ar fi trebuit să ajungă de vreo jumătate de oră. Când la unul când la altul ni se aud mațele ghiorăind.

În sfârșit! A ajuns autobuzul burdușit cu genți. Toate seamană una cu alta. Toate sunt din rafie, în pătrățele. Numai că fiecare gentă are câte un nume clar scris pe ea. Mama mi-a spus că a mea e roșie. Singura geantă roșie este, însă, asta de două ori mai mare ca mine.  Ca să scape de prezența mea buimăcită, șoferul mă ajută să dau jos din autobuz șcaful meu.  Mai departe ce fac? N-o pot nișca din loc. Mirosul de zdobna și plăcinte îmi dă aripi.

Șârâi geanta prin bâltoacele pline cu mizerie. Mă gândesc la plăcinte și o trag după mine printre lumea adunată la cheltuit banii și căscat gura în piața centrală. Nu se dau la o parte. Stau ca încremeniții. Mai arunc geanta, când pe un șold, când pe altul. Mânile mi s-au lungit ca la o maimuță. Palmele sunt roșii, acolo or să apară bătături, mai târziu, beșici cu apă, care o sa mă usture o săptămână și o să dispară după o lună. Merg doi, trei pași și mă opresc.  Mai  merg doi pași și iar mai stau.

Am ajuns la trecerea de pietoni. După parcurile pe timp de noapte, zebrele mi se par cele mai periculoase locuri din Chișinău. Aici, oamenii pe trecerea de pietoni au o stare aparte. Nu traversează câte unul chiar dacă e verde. Se adună în grupuri mari, ca să nu-i deranjeze pe șoferi po meloceam, dar și pentru ca să fie mai vizibili și mai în siguranță. Toți au ochii holbați de frică, capetele li se rotesc ca niște girofare, în toate părțile, nu cumva să-i trăsnească vreun șofer care s-a răzgândit să aștepte la roșu.  Spatele încovoiat, corpul încordat, iar coatele sunt folosite pentru a ajunge cât mai repede pe cealaltă parte a străzii.

Dacă ai noroc să nu te lovească nicio mașină grăbită, obligatoriu te claxonează, că să nu te reslaghești prea tare sau să te fure gândurile și să uiți că ești pe zebră. Să te niști mai repede.

Da, aici eu cu geanta mea…cât casa. Cam ca în tabloul lui Repin  – Burlaki na Volghe. Am închis ochii. Fie ce o fi. Că doar n-o să stau aici până mâine. Mi-am luat inima în dinți și geanta în cârcă și, hai, pe zebră. Sinucidere curată. Răzbat și eu cum pot printre pietonii care se împiedică, când de mine, când de șcaful meu. Puterile m-au părăsit, taman când nu era cazul, în mijocul trecerii de pietoni.

– Hai, dvigai zadom! strigă un șofer cu ochelari de soare pe ochi, deși afară nu-i nicio rază de soare.

Mașinile s-au blocat drept pe trecerea de pietoni, pentru că eu m-am oprit sa-mi trag sufletul.  Verdele e de partea mea. Totuși… claxoane, claxoane, claxoane, țipete, înjurături. Șoferii urlă la mine, gesticuleză. Eu mă chinui să ajung în capătul celălat. Nu știu cât a durat până am tras geanta de pe zebra, dar când m-am văzut pe malul celălalt – am înțepenit acolo. Puterile mele s-au scurs în geantă.

El: – Hai să te ajut!

S-a auzit o voce.

Eu: – …

Nu pot desface degetele. Nici nu le mai simt. Dacă nu mă grăbesc să accept propunerea, omul pleacă și atunci chiar că o să las geanta asta aici, să o ia cine vrea. E un om trecut de prima tinerețe, înalt, zdravăn.

El: – Ce ți-o pus mă-ta acolo? Chirpici?

Eu: – Nu știu…

El: – Și eu am doi băieți mari. Și ei sunt studenți. În ce tralebus te sui?

Eu: – În 22.

El: – Vine! Dă-ti la o parte! Unu, doi și…!

Dacă nu era omul ăsta, jur că o lăsam acolo la trecerea de pietoni. Îmi luam placintele și zdobna și o lăsam.

Până a ajuns troleibuzul la destinație, mâinile mi s-au înflat. Parcă s-a mutat inima în palme. Cu chiu cu vai, am șârâit geata jos din troleibuz. Mai am o sută de metri până la ușa căminului. Poate îmi mai iese vreun om bun în cale… Se întunecă afară, la orizont – nimeni. Trag geanta după mine și mă mir că am ajuns până aici. Mama cred că a pus jumătate de beci în geanta asta. Între pătrățelele de rafie sunt toate speranțele mele pe o săptămână. Într-un târziu mă văd în camera de câmin. Nici nu mă descalț, scot plăcintele și înghit una. Jumătate de zdobnă puhabă, o cană de campot. Apoi catlete, bitocichi și iar o cană de campot. Stomacul meu sărbătorește supraviețuirea. Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Mamă! Oare cum ai târâit tu toate aceste bunătăți până la autobuz? Glodu-i până la urechi și în sat…

 


 

11. Burduhoasele

Avem în dreptul nostru câte un baton. Proaspăt. Fiecare. Pe masă tronează o tigaie mare, plină cu cartofi prăjiți și jiumere, ouă, usturoi și ceapă. Ies aburi de sub capac. Cu nările pline de usturoi și gura de salivă, ne năpustim drujno peste tigaie. Nu e nimic deosebit. Suntem după dietă. Ne-a răzghit. Știu, ne-am abătut de la drumul cel drept. Știu, vom regreta amarnic. Dar mai puternică decât mustrarea de conștiință este dorința aproape malefică de a simți pe cerul gurii… mâncarea. Nu frunze de rucola, nu salată verde, nu apă cu lămâie! Mâncare adevărată! Prăjită, grasă, sărată, picantă. Dar, cel mai important – multă. Mâncarea te face fericită. Mâncarea te lecuiește de plictiseală, oboseală, tristețe. Tot corpul și creierul meu vibrează la ideea de a ingurgita ceva gustos: niște plăcinte cu brânză sau o halcă de carne, o palcă de cârnaț sau o siliodcă capcionată. Numai că după ce am ras toată tigaia cu cartofi prăjiți, am lins o bancă de un litru de tocană, am răfănat câte o cană de ceai cu câte un hlamatic de pâine cu un strat gros de unt și povidlă de perje, iar suntem profund nefericite. Surprinzător, dar de fiecare dată când păcătuim în halul ăsta, ajungem la aceeași concluzie. Mâncarea te face fericită înainte să ajungă în stomac.

Suntem patru podrujti în camera de cămin. Toate rotunjoare, bolfoșăli, rumeoare. Toate mereu flămânde și toate mereu la dietă. Nu, nu suntem plinuțe. Suntem anume grase. Chiar burduhoase. Grase de ne plesnesc pantalonii pe bușili mari ca niște mingi de baschet.

Cea mai upitanaia dintre noi, cam de vreo 80 de kile, este Sașa. A fost mereu așa de când am venit la Conservator. Pe parcursul a celor cinci ani, slăbește, periodic, cam cu câte un kil înainte de Revelion și de Paște, ca să intre în vreo rochie nouă. Apoi, repejor, pune kilul înapoi. Îi place să mănânce. Carnea pentru ea e vitală. Este cea care cedează prima în fața ispitei. Se trezește și noaptea dacă o răzghește foamea, ca să mai destupe vreo bancă cu tușoncă sau cârnăciori în untură.

A doua după volum este Sonia. Fata a fost slăbuță, dar a adăugat brusc, după instalarea în cămin. Are vreo 70 de kile. Îi place bunișorul. Aduce de acasă cașcaval cu mucegai, crenvuști, măsline, ciuperci, paștet, tot felul de delicatese.

Cea mai slabă dintre noi, cu vreo 65 de kile, este Jenea. Am observat că nu bagă în ea ca sparta. Secretul ei este, de fapt, dragostea. Când dă vreo două, trei kile jos, nu trebuie să ne spună. Este clar că e din nou amorezată.
Eu am 69 de kile. Știu exact cât cântăresc, dar evidența strictă a kilelor nu mă ajută să le țin sub control. Am ajuns la această greutate pentru că îmi place să mănânc și să mănânc mult. Când vreau să renunț la pâine, taman de pâine mi se face poftă. Numai pâine aș mânca. Doar la pâine mă gândesc și pâine visez. Cu poftele mele nu te pui. Ele sunt mai putenice decât mine.

Noi, cele patru grăsane, suntem în stare, în doar două zile, să tochim toate rezervele pentru o săptămână. De exemlu luni și marți am rafanat o pâine mare de casă… a dispărut de parcă nici nu a fost.
Noi, cele patru grăsane, ne plângem tot timpul de kilele noastre în plus și căutăm noi diete. Le citim și ni se face foame instant. Mâncăm de parcă e ultima zi din viața noastră și promitem solemn că de mâine vom bea numai apă plată. Numai că, evident, a doua zi ne trezim cu foamea-n oase.

 

 


 

10. Vise păduchioase

Număram zilele și tremuram de plăcere la gândul că o s-o șterg, în curând, de acasă, la învățătură. De multe ori visam că atunci când voi fi studentă va fi fix ca în serialul “Элен и ребята,,. Voi avea muuuuulți prieteni, vom umbla brambura, iar orele vor fi o plăcere, că doar vom învăța la Conservator. Roz-Roz-Roz – credeam eu că e viața în studenție. Taman, seroburomalinovaia!

M-am trezit admisă la dirijat coral, unde aterizează toți disperații cărora nu le-a ajuns talent pentru mai mult, dar nici nu au vrut să renunțe, așa ușor, la visul de a deveni mari muzicieni.

Am primit o cameră în cămin – patru pereți de colț, friguroasă, întunecată, fără balcon, cu gratii la singura fereastră, cu paturi din sârmă, când te așezi pe ele, ajungi cu fundul pe podea. Niște fiare vechi și ruginite. Mobila e și ea din altă epocă, mâncată de carii: o masă, două scaune cu câte patru picioare și un scaun cu doar trei picioare. Câte o noptieră de căciulă și un dulap mai mare. Într-o jumătate de dulap ținem hainele, iar în cealaltă – mâncarea. Toate aceste bunuri le împart frățește cu colegele mele de cameră: Galea și Zina. Suntem trei și ne rugăm să nu dea Domnul să ne-o aducă și pe a patra.

Galea – o fată cu gura până la urechi tot timpul. Râde pe unt și pe branză. Măi, cu cine seamănă fata asta… Îmi stă pe limbă… De cele mai dese ori, Galea vorbește aiurea. Le trântește ca nuca de perete. Râde și e fericită. Daaaaaa, Galea e copia lui Доктор Ливс din Остров сокровищ. Numai că doctorul era deștept, iar Galea nu-i o comoară. Fata are o calitate sau mai bine spus un mare neajuns, care mă scoate din sărite.  A făcut o pasiune pentru halatul meu de baie și adoră papucii mei de cameră. Evident că fac scandal și evident că, de cele mai multe ori, suntem certate.

Daca Galea râde non stop și nu o dor deloc mușchii faciali, cealaltă colegă de cameră – Zina – vorbește fără oprire.

La scurt timp după instalarea în camera ujasov din închisoarea numită, inteligent, cămin, au început problemele cu mâncarea, colțunii puturoși, teancurile de farfurii nespălate. Dar nici una dintre miile de probleme care îmi fac viața să se umple de sens, nu se compară cu mâncărimea pe care o am. Cred că de la Crea-Crea mi se trage. Am schimbat șamponul. Am încercat alte trei feluri, mai scumpe. Nu-mi priește nici unul. O fi de la apă? Are mult clor?

Galea s-a oferit să se uite prin părul meu lung, des și blond, ca să vadă dacă, nu cumva, am prea multă mătreață.

Galea: – Opa, na! Sunt do huia i trojchi! Uite cum trosnesc!

Mi s-au înfierbântat tâmplele. Îmi vâjâie în urechi. Zina a zbughit-o la farmacie.

Zina: – Știu eu ce medicament îi niștojește.

Iute de picior, Zina s-a întors, repede, cu medicamentul în dinți. Mi l-a întins pe păr și mi-a pus o pungă pe cap.

Zina: – Să se înădușe toți!

Galea: – O să dea canioașili! Один за всех, все за одного!

Eu boșesc cu sughițuri. Zina face ce vrea din mine. Galea se tăvălește de râs. Pe capul meu mișună mii, sau poate milioane de păduchi, iar în capul meu tot atâtea gânduri. Gândurile se tamponează cu păduchii. Îi simt cum aleargă, cu multe picioare, pe scalpul eu. Cum sparg, flămânzi, cu dinții lor ascuțiți, pielea fragedă din care țâșnește sângele cald. Îl sorb cu nesaț. Sug din mine până nu mai pot.

Eu: – Să crăpați voi!

După ce am stors ultima lacrimă, m-am liniștit. Sunt singură în cameră. Stau cu punga pe cap și aștept să zdohnească animalele. După gratiile de la geam, apune soarele…

Cu mult timp după incidentul păduchios, am aflat că, atunci, nu doar pe mine mă năpădiseră mărunțăii. Fetele nu vorbeau deschis, dar în trimestrul ăla, mai toate au stat măcar o dată cu punga pe cap, iar sub peliculă nu era vopsea de păr. Și doar eu am dormit o jumătate de an, schinare la schinare, cu furnizorul direct. Fata s-a transferat, la scurt timp după invazia păduchilor. Vorbea tot timpul.

 

 


 

9. Conserva 

 Profesoara: – Acordurile compuse și răsturnările lor, vă rog. Marin?
Marin: –  Dominant-septacord, Domnant-cvintsextacord, Dominant-terțcvartacord, Dominant-secundacord…
Profesoara: – Da, sigur. Intonează-le cu răsturnări, te rog, în Fa major.
 Marin își drege, ușor, vocea și îi dă bătaie. Eu, însă, mă fac mică-mică. Nici nu respir. Zici că am ajuns pe la NASA. Cred că profesoara și-a dat seama ce simt eu. În cele două ore nu m-a întrebat nici cum mă cheamă.
 Citisem și eu despre acorduri simple și compuse. Știam, chiar, să fac și răsturnări. Însă, doar pe hârtie și doar dacă stăteam concentrată, asupra lor, vreo două ore. Viitorii mei colegi le rezolvau în minte și le cântau cu o ușurință maximă, de parcă ar mornăi ceva foarte simplu, la duș. OAU! IN-CRE-DI-BIL!
 Greu de tot, dar mi-am revenit după prima oră de teorie a muzicii, una dintre multele care se țineau pentru noi, abiturienții, cum ne numeau profesorii. Nu atunci, însă, mi s-a spulberat orice speranță de a fi admisă la Conservator sau la Conservă, cum i se mai spune incubatorului de muzicieni. S-a întâmplat mai târziu.
 Cu sictirul afișat la vedere, profesorul de la catedra de instrumente populare, mă ascultă cum chinui eu, cu mult suflet, acordeonul. Cântam și mă uitam drept în ochii lui căprui și reci. Să văd reacția. Am priceput din prima că nu l-am dat pe spate. A fost drăguț, totuși. La sfârșit, mi-a spus că de regulă la acordeon sunt admiși băieții. Fetele –  foarte rar. Doar dacă sunt extrem de talentate. Bineînțeles, nu era cazul meu.
Tata: – Știi poezia cu profesiile?
Eu: – Care?
Tata:  – Și eu vreau să mă fac cosmonaut sau poate aviator voi fi…
Eu: – Ce poezie e asta, tată?
Tata: – Trebuie să te gândești real ce poți și ce nu prea. Nu umbla cu paiele în cap. Nu visa la cai verzi pe pereți. Iaca dacă te-ai duce să te faci medic la Bălț… Asta da meserie.
Mama: – Copchilu trebuie să aleagă! O să crească și o să-mi spună că n-am lăsat-o eu! Vrea la Conservator?! Da, macar și pe lună! Da, dacă n-o să înveți…Vai și amar de capul tău!   
Eu: –  O să învăț, mamă. O să învăț!

 


8. Acordeonul

Stau la lumina becului. E cam răcoare în beciul nostru de sub pământ, făcut din piatră. Trag cu suflet foiul acordeonului, nu-l cruț deloc. Degetele mi se plimbă singurele pe claviatură. Nu prea văd bine notele de pe portativ. Caietul e sprijinit pe o ladă cu mere, iar lumina e cam slabă. Ce tată barbar, să nu mă lase să mă ocup în casă pentru că a murit vecina noastră de o sută de ani, baba Varvara. Vezi, Doamne, se aude de la noi la ea în ogradă și nu-i frumos. Azi toată mahala trebuie să fie în doliu, după părerea lui tata. Lasă că-i arăt eu. O să stau aici până fac pneumonie.

Sor-mea zice că sunt ca Mozart. Poate și sunt. Mă și văd pe o scenă mare… Nu, nu cea de la clubul din sat, alta, de la Chișinău. Toți bat din palme, iar eu împart autografe.

– Ieși afară!
Mă strigă mama.
– Nu!
În gândul meu mă rog să mai repete măcar o dată.
– Hai, că avem de lucru!
– Vreau să învăț piesa asta ca lumea!
– O să răcești acolo! Ieși afară!
– Nu!

Încă o dată, mamă, mai roagă-mă încă o singură dată și ies, repet în gândul meu. În beci e chiar neplăcut. De fiecare dată când intru aici după ceva, ies foarte repede. Dar acum am o jumătate de oră de când stau în bezna asta. Ce a fost în capul meu când am venit aici. Nu mă mai roagă mama. A plecat și a uitat de mine. Mă duc, mi-au înghețat mâinile.

Îmi las acordeonul meu cu foiul spart în zal (casa cea mare), îl așez în husă. Săracul, numai el mă înțelege. Parcă-i o bucățică din mine. Are câțiva bași care înțepenesc și mă chinui de fiecare dată să-i scot ca să nu hârâie. Înclină și câteva clape… E ca un om bătrân, bolnav și răbdător.

Tata mi l-a cumpărat de la cineva din sat, acum 5 ani. A umblat, săracul, și prin satele vecine. Țin minte că ploua și era glodul până la urechi. El, însă, și-a pus în cap să-mi cumpere acordeon și gata. Se gândea probabil că dă pe afară talentul din mine și că trebuie să-și facă datoria de părinte. Până la urmă, mi l-a luat pe acesta – Beriozca. A dat 200 de cupoane. Când a ajuns la mine era deja în etate. Mama a vrut Weltmeister nou-nouț, dar costa cât un frigider. Taman ni se stricase frigiderul și părinții mei au cumpărat unul nou. Așa că eu m-am ales cu o Beriozcă.

Îl mai trântesc când nu-mi ies acordurile. Îl hârâi fără milă. Așa că e destul de traumatizat. L-am cam scos la pensie.
La școala muzicală am ajuns prin clasa a patra. Nu a fost ideea mea, din cate țin minte. După ce de câteva ori la rând am venit acasă cu zece la muzică, tata și cu mama au început să se uite ciudat la mine. Mă analizau și se șoșoteau, iar după vreo două zile și-au anunțat verdictul – La școala muzicală cu ea! Așa că m-au dus, fuga, pe mine și pe sor-mea la școala noastră muzicală din sat, proaspăt deschisă. Jumătate din clasa mea s-a înscris, atunci. Dar am rămas doar eu până la absolvire.

Nu știu de ce am rămas. Profesorii s-au schimbat în fiecare an. Din toate materiile studiate: solfegiu, literatura muzicală și specialitatea – poate ultima nu mă lasă rece. Urăsc deschis solfegiu, iar literatura muzicală mă plictisește maxim. Nu am plecat poate și pentru că profesorii care nu rămân mai mult de un an, în școala noastră, unul ca unul îmi spun că am talent. Am ajuns să cred și eu asta.

În special Diana Sergheevna, o profesoară tinerică, proaspătă absolventă, poposită în satul ei de baștină după absolvirea scolii pedagogice, nu are ce face, cred. Fără copii și griji, tânăra ne educă pe noi. E de treabă gagica, răbdătoare, râde tot timpul, nu lovește pe nimeni cu varga peste degete când greșim, așa cum obișnuia Octavian Pavlovici, ultimul prof care ne-a părăsit. E genul de profesor care e prieten cu elevii. Totuși prea mi-a intrat în suflet. Insistă peste măsură că aș fi specială și că dacă aș învăța mai mult, aș ajunge mare om. La toți ne-a dat aripi, iar pe mine m-a făcut să mă îndrăgostesc de acordeon, în ultimul moment.

 


7. La lună

A, cred că e… M-am murdărit toată. Să-i spun, să nu-i spun…

Eu: – Mama…

Mama: – Adă niște cartoafe din beci! Nu înțeleg pe unde îmbli! Nu dovdesc nicî!

Eu: – …

Mă duc în beci. Aduc cartofi.

Eu: – Eu…

Mama: – Curăță carfofii repede!

Eu: – Mama, eu…

Mama: – Curăță și ceapă. Eu vin repede!

Eu: – Mama, curge sânge din mine.

Mama: – … da…?

Eu: – Am murdărit și chiloții și pantalonii și … și scaunul.

Mai bine îi spun și de scaun că tot o să vadă.

Mama: – Du-te în casă, în garderob, pe polița de sus găsești o pungă roșie plină cu cârpe. Ia o cârpă… Și știi tu mai departe … Hai, că ești fată mare! Ca să nu te mai murdărești. Hainele, pune-le la înmuiat. Mă duc repede să mulg vaca și vin!

Le-a ascuns bine. Iată și punga roșie! Cârpele! Multe, spălate de o sută de ori, fierte cred, împăturite, din cearșafuri vechi sau din scutece și mai vechi. Le-am găsit și mai înainte, deși erau bine dosite.  Le-am analizat și m-am îngrozit de fiecare dată. Da, știu ce trebuie să fac. Mi-au spus Tania și Sveta, colegele mele. Ele mi-au luat-o înainte. Tare incomod mai e să umbli cu dopul ăsta între picioare. Oare de ce curge sângele? Da știu, ca să putem face copii, dar de ce curge? La școală am trecut peste lecția asta. Profesoara ne-a spus să citim singuri. Am citit încă de când am luat toate cărțile de la bibliotecă, la început de an. Am analizat și pozele cu Tania și Sveta, dar sinceră să fiu tot nu mi-e clar. Ovare, ovule, ovulație… Câtă nedreptate, voi sângera în fiecare lună. Altă soluție petru reproducere, Dumnezeu nu a găsit?! Slab cu imaginația. Cred că Dumnezeu e mai mult bărbat…

Eu: – Mama, de ce baieții nu au la lună?

Mama: – Așa a făcut Dunezeu lumea, ca femeia să nască.

Eu: – Nu-i corect.

Mama: – Că ai la lună înseamnă un lucru bun, înseamnă că esti normală. O știi pe chiochea Lida?

Eu: – Uciocița?

Mama: – Da, ea nu are la lună și nici copii nu are. Tu trebuie să te bucuri.

Eu: – Da, mă duc să dau o petrecere de fericire… Cârpa asta dintre picioare… cred că s-a umplut! Curge pe alăturea…Ce să fac?

Mama: – Parcă ai doi ani! Du-te ia alta! Pe asta Doamne ferește să o arunci pe undeva! La înmuiat! Le speli, le împăturești și le păstrezi ca ochii din cap! Într-o pungă!

Eu: – Mama, nu vreau la lună…

Mama: – Du-te de pe capul meu!

Ia, să citesc încă o dată tema de la anatomie, poate opresc treaba asta cumva.

 


 

6. Primăvara

Păsărele, floricele, fuste scurte. Da, primavara la țară avem și de astea. De obicei, duminică. De luni până sâmbătă, trăim în baltă. Punem cartofi, harpacică, popușoi și multe altele, ca la iarnă să avem beciul și burțile pline, să stăm fără griji și să dăm și la neamurile de la oraș.

Primăvara mai înseamnă, însă, și Prohoadele sau Paștele Blajinilor.

Casa mea e chiar lângă cimitir, iar cărarea spre școală și de la școală trece fix prin mijlocul cimitirului. În săptămână aia de după Paște și până la Paștele Blajinilor lumea din sat se mută în cimitir. De dimineață până seară, gospodinele parcă nu se mai satură să plivească buruienele de pe lângă morminte, să vopsească crucile, să sădească floricele și…. să stea de vorbă. Ca de Paștele Blajinilor, luni, că la noi se ține luni, să se întâlnească definitiv cu toate neamurile în cimitir, încărcați cu tot felul de mâncăruri. Nu lipsește tortul napoleon, cârnațul de șapte feluri, vinogret, sarmale, pască, cozonac și ouă roșii. Toate aranjate în farfurii una peste alta, teancuri-teancuri, chiar lângă mormânt. Băutura, gârlă.

Îmi plăcea această tradiție. Pentru că e veselie, multă lume fericită și toate chiar lângă casa mea. Până când într-un an, rudele m-au pus pe mine să dau de pomană prin cimitir. Mi-au înmânat o farfuirie mare plină cu dulciuri. Am acceptat, fără să stiu ce mă așteaptă.

Eu dădeam o bomboană, femeile îmi puneau în farfurie altele trei. Asfel încât am ajus să strâng pomeni din cimitir în loc să le împart. Intram încetișor dar sigur în pământ de rușine, față de colegii mei de clasă. Așa că am lăsat farfuria unde am nimerit și am fugit acasă. Nu mă mai duc de Prohoade în cimitir. Stau pe prag și mă uit cum preotul umblă cu candela de la un mormânt la altul și strânge bani de la cei vii pentru că-i sfințește pe cei răposați. Mă uit cum se joacă picii de-a fugarita printre cruci. Dar mai ales analizez tiganii veniți de peste tot cu mașini care mai de care mai luxoase, dar care pleacă de la pterecerea din cimitir numai după ce s-au chelfănit între ei, semn că tusofca udalasi. Distracția se încheie târziu în noapte. În cimitir se vine rar și se pleacă greu, iar de Prohoade, de obicei, în patru labe.

 

 


 

5. Răceala

Parcă am un balon în loc de cap. Un balon enorm, umflat la maxim, gata să se spargă. Balonul se bălăngănă în toate părțile. În interiorul lui sunt mai multe mingiuțe. În interiorul acelor multe mingiuțe alte mii, milioane de biluțe. Simt că mai e puțin și se împrăștie toate pe jos. Nasul – un aspirator stricat. Face mult zgomot – aer nu trage. Numai, numai să ajung acasă… Când pășesc, parcă – mi dă cineva cu o bâtcă în cap. Mi-e frig. Corpul e greu. Mă doare carnea de pe mine. Casa parcă se îndepărtează, nu se apropie.

De pe prag – mama. Mă ia în primire cu tot cu muci.
Prima măsură antirăceală – ocara!
Mama: – Dacă umbli cu capul gol… Ți-am spus să nu bei apă rece?! Ai lăconit la omăt?! Oooooffff!
A doua măsură – frecție cu oțăt. Corpul meu încins absoarbe tot oțetul. După ce mă freacă, din răsputeri cu oțăt, mama mă încalță cu șosete înmuiate tot în oțet și mă înfașă cu trei pături groase. Numai nasul mi se vede. Și asta nu întâmplător.

Pasul trei și cel mai groaznic – miere în nas. Așa tratează mama mea sinuzita. Și nu doar pe mine și pe sor-mea ne chinuie, toate verișoarele mele au fost supuse experimentului. Mierea e nelipsită în casă noastră. Dacă te doare capul – mănâncă miere. Dacă te supără burta – îndeasă miere. Dacă te ustură ceva – dă-i cu miere. E cel mai bun leac. De ce să nu o băgăm și în nas?!

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred ca procedura asta e bună pentru tortură. Se ia o sârmă fină, pe care se pune puțină vată. Aceasta se înmoaie bine în mierea încălzită preventiv. Apoi această sârmă cu vată și miere se bagă cât mai adânc, pe rând, într-o nară și în cealaltă. Nu încercați niciodată. Durerea e “te chiș pe tine” sau în cel mai bun caz doar “te cațări pe pereți”. Dar mama-i șefă, iar eu – vinovată ca am umblat cu capul gol, am băut apă rece și am mâncat omăt. Sau poate doar am luat de la cineva o viroza parșivă? Nu mai știu. Așa că bag sarma în nas, când într-o nară, când în alta. Mai bine eu, ca dacă ajunge sârma în mâna mamei, rămân fără nas. Ridic picioarele pe pereți și răbd. Mă ustură până în creieri. Eu cred ca dacă totuși lumea medicală ar aproba aceasta metodă de tratament, atunci anestezia ar fi obligatorie.

Mama mai trece pe la mine și se interesează dacă respect indicațiile ei prețioase. Le respect. Strănut și le respect. După procedura cu sârma, care va fi repetată de câte ori va zice mama, trebuie neapărat să beau cât mai des lapte cald cu unt și miere. Simt cum se prelinge lichidul gras pe gâtul meu umflat, în care mi-a crescut un cactus. Laptele trece, cactusul rămâne. Pleoapele sunt grele. Corpul – moale. Febra m-a mai lăsat în pace.

Mă trezesc brusc. Nu-mi pot mișca capul. Mi-a pus, mama, la gât, cartoafe chiorcăite cu troinoi. Pe piept, un braț de frunze de curechi cu miere. Pe masă vad cum stau pregătite vreo 15 bănci, din alea care se pun pe spate, micuțe, strălucitoare.
Mama: – Temperatură nu ai. Treci la ingaleații. Pe urmă, punem bănci și diseară gorcicinici.

 


 

4. Mama

Niciodată nu am văzut-o să meagă agale. Mai tot timpul alergă. Când ne trezim eu și cu sor-mea, ea deja a muls vaca, a dat pe la toate animalele de mâncare, ne-a fiert lapte și e pe undeva, face ceva. De altfel, o mătușă de-a mea ne-a spus, verde în ochi, că suntem niște lenoase și că nu o ajutăm deloc pe Mama. De fapt, așa cred toate neamurile, însă, doar mătușa Maria nu ține nimic în ea. Mama nu s-a plâns niciodată. Ba dimpotrivă, ne alungă din bucătărie când face plăcinte, ca să nu ne învârtim printre picioarele ei. Pe la 6 dimineața, duce singurică vaca la cireadă, rar de tot ne trimite pe noi, iar duminica ne lasă să dormim până plesnim. Nu ne trivojești dacă ne vede răsfoind vreo carte. De altfel, când plouă afară sau duminica, mama se închide în zal (casa cea mare) și citește. Nu ar mai ieși de acolo, cred, toată ziua, dacă nu ar avea casă, masă, copchii, bărbat și multe orătănii – toate pe capul ei.

Deși e o femeie iute, e tare diplomată. E podrujcă cu toate vecinele și cumătrele, nu se ceartă cu nimeni. Numai că are și ea limitele ei, probabil. Petru că atunci când i se termină bateriile, iar lenoasele ei nu se știe pe unde umblă, în ogradă se vcliucește sirena – mama tuna și fungeră. Are o voce puternică cu nuanțe de soprano de coloratură și altistă, cu un diapazon foarte larg. Cred că ar fi fost o cântăreață de succes. Ar fi auzit-o fără microfon și spectatorul adormit din ultimul rând. Asta când îi sare brusc țandăra. Și se pare că nimic nu prevestea furtuna. Țipă că hainele noastre sunt aruncate peste tot, iar prin garderoba mea pe care o împart cu sor-mea parcă au trecut vacile, au rumegat toate fustili, coftili, pantalonii și le-au scuipat. Țipă că am uitat pornit televizorul, probabil de dimineață, de când am ieșit din casă. Țipă că am lăsat lumina în beci aprinsă. Dar cel mai mult cred că a stârnit-o banca de trei litri cu ulei, care mi-a alunecat chiar mie din mâini și s-a făcut cioburi mici-mici pe scările din beci… Mă așteptam. Știam că nimic nu-i scapă. Chiar dacă am încercat să curăț totul și am acoperit cu nisip băltoaca de ulei.

Vocea ei răsună toată mahala. Se întâmplă rar. Dar când se produce, înseamnă că Mama a ajuns la capătul răbdărilor. Nu ne ascudem, pentru că ne va găsi. Nu-i întoarcem cuvântul pentru că știm că s-ar putea să o aninăm. Când eram mai mică, ca să scap de ciumăgeală, fugeam prin jurul casei. Mama nu mă prindea, ceda repede. Spre deosebire de tata, care până nu punea mâna pe mine nu se lăsa. Acum că am crescut, nu mă clintesc din loc, o ascult și îi promit, la sfârșit, că nu voi mai face așa ceva niciodata în viață. Îi trece greu supărarea. Umblăm în vârful degetelor pe lângă ea, ca furnicuțele.

Azi e sâmbătă. Mama coace pâine. Nu a dormit toată noaptea, ca să iasă cu pâiea pe la ora 7 și să o pună în cuptor. Am auzit-o frământând pe la miezul nopții. Mi-a arătat, o dată, și mie cum se face, dar nu am rezistat până la capăt, m-a furat somnul. Acum aprinde focul în sobă. Eu cu sor-mea ungem, cu ulei, tăvălile pentru pâine, învârtite, piroșcane și pampuște… Mama târâie singură, din fundul grădinii, brațuri de vreascuri pline cu țepi. Le scoate sârma cu care sunt legate și le bagă în sobă. E echipata cu manușile tatei. Chiar și așa, o mai aud când se înțeapă. De o data a bubuit ceva.

Mama: – Aoleu!

Am ieșit ca săgețile afară din casă.

Mama: – Soba asta, trebuie reparată…

Eu și sor-mea ne uităm una la alta și nu știm cum să-i spunem că flăcările care au năvălit peste ea, din sobă, au lăsat-o fără spâncene și i-au pârlit bretonul. A înțeles după fețele noastre că e ceva în neregulă. S-a uitat repede în oglinda de la verandă…

Mama: – Of…hai că s-a ridicat pâinea.

Eu: – Mama, ai fi putut să mori!

Mama: – Trebuie să reparăm soba, nu știu ce are. Hai să punem pâinea!

 


 

3. Iarna

M-a trezit aerul rece din casă. Am deschis ochii și m-am speriat! E ziua! Mi-a înghețat inima în piept și stomacul în burtă. Am sărit din pat. Întârzii la școală. Bine că dorm îmbrăcată. De obicei nu mă dezbrac nici de pantaloni. Spre dimineață se răcește tare în casă.

Rrrrr, apa asta-i sloi. Nu vreau să mă spal, dar trebuie. Înmoi vârfurile degetelor și îmi dau pe la ochi. Dinții? Data viitoare!

Două felii de pâine cu povidlă lipite, puse în pungă și aruncate în geantă, două mere din beci și fuga pe cărărușa îngustă spre școală. Merg repede, mă încălzesc imediat. Huuuu, am ajuns la timp. Ori afară, ori în școala noastră… Caloriferele, hrib. Stăm înfofoliți toți. Inclusiv profesorul își freacă mâinile și dansează tananica. Poartă o căciulă din blană pufoasă dintr-un animal necunoscut. În geci, mănuși, căciuli zici că suntem în gară. Scaunele – reci, bancile și mai reci. Noi fetele umblam cu niște pernuțe după noi, cu elastic. Le prindem de scaun și stăm pe ele, ca să ne țină cald la fund. Așa ne-au sfătuit profesoarele grijulii, ca să nu răcim. De obicei uit perna aia, dacă nu acasă, o rătăcesc pe undeva. Așa că am răcit.

Veste bună – au scurtat orele din cauza frigului. O lecție durează 20 de minute în loc de 45 de minute.
După ore, fug la școala muzicală. Sunt în ultimul an. Am examene de absolvire. Catastrofă totală.

Nu sunt vreo fricoasă. Noaptea, chiar după miezul nopții, ies afară ca să mă duc la veceul din grădină. Chiar când sunt nămeți, viscol pe orice pogodă. Ma gândesc la ale mele și spaima de întuneric trece. Trebuie să menzionez – locuim lângă cimitir. Adică peste gard sunt cruci, monumete… cranii, schelete… Ideea este că nu mă tem nici de morți, dar de examenele de la școala muzicală mi-e frică tare.

La școala muzicală, o clădire veche, o fostă policlinică, cu sobe improvizate, date cu var, în toate cele trei clase, profesorii iar nu au făcut focul. Cred că li s-au terminat cărbunii. Tremură hainele pe noi. E ora de solfegiu. Intonăm game minore și majore. Care nimerește notele, care cântă pe langă, dar toți avem aburi la gură. Corul aburiților. Numai că zâmbetul dispare când trecem la pian și ne îngheață degetele pe claviatură. Vreau la ora de educație fizică. S-a terminat chinul lui Dumnezeu. Afară e mai cald ca în clasă. Mă mână foamea spre casă. Unde-i vara sau macar toamna când mai poți rupe câte o prăsadă din copac. Odată, tot la școala muzicală, eram toți așa de flămânzi, că așteptând profesorul care nu mai venea, ne-am apucat să dam jos dintr-un tractor care abia se ridica la deal încărcat, câteva sfecle de zahar. Toți mâncau. Am mușcat și eu o gură. Tare parșivă e sfecla de zahăr.

Se dau unii cu sania. Eu grăbesc pasul înghețat. E beznă afară. Îmi place să mă întorc seara acasă. După ce trece durerea de picioare dezghetate, mă cuibăresc lângă sobă. Simt cum ies aburi din mine. Mi-e foame și mi-e somn… Dar mai tare mi-e somn.



2. Toamna

Ora 7 dimineața. Sfârșit de octombrie. Fuga, fuga, fuga, la deal!
Eu: – Sveta, hai! Mergi?!
Ea:  – Da.

Trântește poarta.

Eu: – Ți-ai luat azi altă badaroancă?
Ea: – Da, asta-i nouă.
Eu: – Ce ți-ai luat de mâncare?
Ea: – Mama a făcut dulceață de patlajeli verzi.
Eu: – ? Nu, n-am mâncat.
Ea: – E buna. E dulce. Nciun gust de patlajeli.
Eu:- ???? Da ?
Ea: -Tu?
Eu: – Plăcinte, hai că o să scăpăm mașina.
Ea: – Nu scăpăm.
Eu: – Ți-am zis că scăpăm. Uite toți s-au suit, deamu.
Ea: – Hai, mai repede!
Eu: – Ivaaaaaaan Grigorieviiiiiiiiiici!!!
Ivan Grigorevici: – Hai, fetelor, că trece ziua!

S vetercom, mașina gruzovaia ne duce, hâlțâindu-ne și zdruncinându-ne, pe toți aproximativ 25 de copchii de clasa a opta, la deal. La strâns patlajeli.

Chiar dacă nu pot spune că munca fizică este punctul meu forte, iar patlajelele îmi displac in mod deosebit cand vine vorba să le strâng, de la lucru pe deal de la început de an școlar nu am lipsit nici o zi.
– Sveta!
– Estiii!, profesorul îsi notează fiecare căldare de patlajeli culeasă și aruncată în tractor de elevi.

Sveta asta, chiar dacă mi-e vecină, mă duc acasă cu ea și e de treabă, mă enervează că e prea harnică. Parcă are motor. Căldare după căldare. Ea și Tania, altă prietena și mai harnică. Focul din vatră. Numai eu și Oxana avem 40 de căldări chinuite. Și cred că până aici a mers ostașul izgonind din sat vrăjmașul. Mai mult nu mai înaintăm. Cele două rachete au trecut, demult, de 70. Au întrecut și băieții.

Profesorul: – Hai, “Za togo parnea și la obed!”.

Toți mai strângem câte o căldare de patlajeli și o aruncăm în tractor, fără să ne-o pună la socoteală.

Eu: – Ce vrea să însemne “Za togo parnea?”
Ea: –  O vorbă. Ca pentru cei care au murit pe front. Așa se zice. De sufletul lor, cum ar veni.

Le știe pe toate, Tania.

Huuu, abedul!

Chiar dacă ne luăm, toți, măncare de acasă, tot facem coadă la ceaunul mare pe care l-au adus femeile care fac mâncare la brigadă, pentru lumea de la deal. Gustul borșului cu sfeclă roșie și curechi de la deal…mmmm. Tare bun. Sau pur și simplu vorbește foamea în mine… Nu știu. Dar două porții mănânc de fiecare dată.

Eu: – Azi cealaltă Tani, iar n-o venit?
Fetele:  – I-o făcut mă-sa certificat de boală, ca să nu-și murdărească mâinili la deal.
Fetele:  – Da, bine că n-o venit.
Eu: – De ce?
Fetele: – Că-i spune lui tat-su cine și câte patlajeli ia de pe deal.
Tatăl fetei e director de colhoz.

După prânz, mai străngem patlajeli. Eu vreo zece căldări, în timp ce vecinele mele harnice cam de trei ori pe atât și ne duce mașina halțâindu-ne acasă. Murdari, transpirați, însetați, încărcați cu patlajeli și plini de speranță că mâine, iar, nu va ploua și ne vor scoate, din nou, la deal.


 1. Venera

“Deodată printre scrisori răsare un patrațel cenușiu, unul dintre acelea, după care niciodată nu mai scrie soldatul. Pe pod se lasa o liniște adancă și numai pârâiașul murmură încet, stingherit. Lelea Artina albi ca varul, abia șopteste: Maică precistă a cui să fie? Postașul își coboară fruntea jos, buchisește multă vreme și în cele din urmă șoptește cu vîrful buzelor: ”Zinel Cojocaru”… Peste o jumătate de ceas vestea colindase tot satul.”

Trist. Ridic privirea….Venera nu-i. Mă uit în toate părțile… Nu – i! Aoleu! Vaca mea! Unde -i?! Mă uit mai bine. Zăresc un punct negru undeva în fundul bălții. Ceva îmi spune că acel punct e Venera mea proastă. Bag cartea în torbă și fuga! Când să mă apropii de ea, vaca o ia la galop, de parca știa că nu am degeaba un hărăg în mână. Alerg după ea, nu mă las. Din răsputeri alerg. O ajung și din mers îi trântesc ciomagul pe șale de vreo câteva ori. Astfel că Venera a schimbat, pe loc, direcția. S -a întors să alerge înapoi. Aleargă, Vacă proastă! Măcar acum alergi în direcția corectă! O ajung din urmă, îi mai dau două pe spate. Plâng și o bat. Să știe cum să fugă după buhai prin baltă! Nu poți, fă, paște, și tu, ca o vacă? Gata, Venera s-a potolit. Nu mai gonește. M-am liniștit și eu. Mă uit în ochii ei mari și negri. Eu nu iubesc animalele, dar ochii ei mari mă hipnotizează. Stop! Asta, sor-mea e prietena cu voi – toate vacile, caprele, boii și alte orătănii de pe lângă casă. Eu doar vă pasc, atunci când îmi vine rândul. Iar s -a înnorat și burează. Dar e abia trecut de ora 15. Nu mă pot duce acasă… cu vaca flămândă. Mai stau pe aici, poate se oprește. Mă ascund sub un nuc. Numai de-ai sta și tu Venera locului, să nu mă răzmoaie ca data trecută. După asta ne vedem eu de lectură, tu de păscut.

Nu. Parca-i dă mai tare și mai tare. Hai acasă, Venera! Am auzit că nu-i bine să stăm sub nuc atunci când plouă. Aaaaaa, ce-i mai trage!!! Hai, hai, Venera, mișcă-te! Până acum, parcă te apucase strechia și amu te duci de parcă vii. Picioarele sunt din ce în ce mai grele. Am pantofi din noroi. Hai cu picioarele goale. O sa-i pierd dacă nu mă descalț. Oricum nu mai am nimic uscat pe mine. Cartea! Venera, am mai stricat o carte. Uite! E udă! O să o usuc, eu! Toate cărțile mele sunt pătate. Vara asta a fost a naibii de ploioasă. Nu crezi, Venera?

 

Comentează